LIVIU POPESCU:
Pe vremea când personajul din titlul de mai sus locuia la Suceava, lângă gara Burdujeni, scriitorul Ion Drăgușanul, un împătimit iubitor de oameni adevărați, a scris în publicația noastră un articol cu titlul: ,,Don Quijote de la gară”. Erau rânduri-rânduri în filigran de uimire, cu rost de compătimire, despre un om care astăzi are viză de flotant la Dorohoi.
Până la urmă, vorba actorului Arșinel, se potrivește de minune și în acest caz: „Ce mi-i Gulia, ce mi-i Dolhasca!”. Asta cu referire la cele două orașe (Dorohoi și Suceava), care merg aproape „cu aceeași viteză” (mână in mână) în peisajul patriei, dacă avem în vedere starea de sărăcie.
Vasile Tănase este și nu este un personaj cervantenian. Ca înfățișare, sigur are ceva comun cu Don Quijote. O armură potrivită și un cal i-ar putea oferi șansa de a fi personajul unui film cu cavaleri rătăcitori. Lancea ar fi o armă de neacceptat pentru el, fiind un pacifist convins. De o posibilă luptă cu morile de vânt să nu mai vorbim! Are o minte „brici” (zisa „lemn Tănase” cade dintr-o secure!) și o consecvență ce l-a propulsat ușor pe tărâmul artei muzicale, după ce a obținut o atestare a conducerii centrale, semnată de Ion Cristinoiu.
Compozitor și interpret, V.T. a fost oaspetele câtorva posturi de televiziune și la radio (in emisiunea „Omul cu chitara”). Mereu este invitat în țară, dar marea lui iubire rămâne biblioteca din Dorohoi, unde punctează muzical, cum se cuvine, lansări de carte sau alte întâlniri unde sufletul poate vibra în acorduri de chitară. Versurile mai multor scriitori de seamă stau la baza compozițiilor muzicale a acestui trubadur. Nicole Labiș, Magda Isanos, Eusebiu Camilar, Constantin Ștefuriuc, Grigore Vieru, sunt doar câteva nume ce se regăsesc, cu versuri, în compoziții muzicale de succes.
Inginer, compozitor și interpret, iată o carte de vizită de neacceptat, într-o anumită perioadă, într-un anumit spațiu tehnicist (sucevean), unde ce și cum o hotăra (pe vremuri) un maistru, ins ce avea mereu fruntea în soare, fiind susținut „de sus”. Etichetat de acesta drept „greieraș”, deși era conștiincios în munca sa de zi cu zi, V.T. se vede destituit din postul din schemă și trecut la roabă. Obișnuiților cu bârfa le-a venit, astfel, „apa la moară”, ei chicotind pe rupte, nu numai pe la colțuri, ci chiar fățiș. „Eliberarea” sa avea să vină mai târziu, când cel lovit de soartă a ocupat un post de inginer-profesor la un grup şcolar. Noua postură i-a adus și lauri; felicitările directorului veneau în flux continuu, pentru că pe lângă munca de la catedră cenaclul muzical-artistic al elevilor, încropit de el peste noapte, era tot mai vizibil.
Pasiunea pentru literatură a domnului Vasile a dat roade încă de pe vremea când acesta era redactor-corector la ziarul „Nord Press”. A scris de toate pentru toți, în multe publicații din țară. Revista băcăoană „Plumb” l-a fericit, în mai multe rânduri, cu spații ample pentru epigramă.
Cartea de debut a lui Vasile Tănase, „Castelul cu speranţe”, apărută în 2018, la Dorohoi, e plină de voioșie, dar și de o anume tristețe. Se observă, la acest autor, și o oarece îndârjire, în încercarea de a spune lucrurilor pe nume, punând în mișcare un măturoi bine centrat pe ideea de curățenie generală: „Să trăiți bine”, ni se spunea/ Și-atâția ani ne-au dus cu fofârlica./ De-acu-ncepu să cadă a lor stea,/ Căci intră, rând pe rând, la mititica”. Continuând în același ritm, ar fi cazul să „spicuim” câte ceva din „Rondelul candidaților respinși”: „Dar lumea parcă e dementă,/ Căci fiind plină de contuzii,/ Și-având nevoie de transfuzii,/ Preferă sucombarea lentă?”. Din iernile de altădat” nu mai vin decât „ecouri diafane”, pentru a face loc intrării triumfale în scenă a „Pseudorondelului iernilor contempoane”: „Cu sentimente suverane,/ Ninsori pe suflet mi se-abat/ Din ce în ce mai apăsat/ Mă viscolesc erori umane…”. Sentimentul profund religios e dătător de speranță, numai atunci când iertarea va fi piatra de temelie a gândurilor noastre cu spectru larg, așa după cum vedem în „Rondelul soarelui ascuns de multe zile”: „De-ar face lumea numai ce e bine,/ I-ar fi natura mai prietenoasă,/ Căci doar iubind orice și pe oricine,/ Vom fi poftiți, cu Cel de Sus, la masă!”. Frumusețea feminină, cu al ei suflet de neregăsit în spații înguste, ni se relevă cu o ușurință ce rămâne câmp deschis în dimensiunile zilelor însorite: „În existența-mi ce-o parcurg,/ Cam păgubită de antren,/ Îl invocam pe Demiurg…/ Și mi-a găsit-o pe Serenne/ Une belle femme de Luxembourg!// La chipu-i blând, precum icoana,/ Și ochi, și gânduri mi se scurg,/ Să afle sufletului, hrana, prin dialoguri ce decurg,/ Cu cea de peste Prut – Ruslana!// Și-așa, chișinăuanul burg/ Mă delectează cu Mixandra – / Cu mult doritu-mi taumaturg – / Vlăstar voievodal – Ruxandra,/ …Une belle femme de Luxembourg!”.
Rememorând clipe de neuitat, poetul se melancolizează clipă de clipă în actul creației. Sensurile proprii și cele figurate se întrepătrund armonios, amintind mereu de pericolele agresiunilor de tot felul: cele ce amenință libertatea. Adevăratul Don Quijote, adresându-se scutierului său, vorbea despre libertate ca despre ceva de foarte mare preț: „Libertatea, Sancho, este unul din darurile cele mai de preț pe care cerul l-a dăruit oamenilor: cu ea nu pot fi asemuite nici bogățiile pe care le ascund pământul și marea; pentru ea, ca și pentru cinste, poți și trebuie să-ți dai și viața, iar pierderea ei este cel mai mare rău ce ți se poate întâmpla”.
Sunt multe elemente ce susțin „înregimentarea” lui V.T. în categoria oamenilor de excepție. „Radiografiile” lui Ion Drăgușanul (ce se regăsesc în articolul amintit mai sus), conturate de departe în aproape, scot la suprafață sensuri noi, privind rezistența în fața terorii a unui om, totdeauna bine intenționat și cu respect pentru semeni: „…un individ de o pitorească și fermecătoare frumusețe lăuntrică… Grație tranziției, lucrează când paznic, când zidar, breasla scorțoșilor îmbrâncindu-l cu cinism într-o aparentă umilință. Numai că umilința nu se prinde de tipul cu pricina nici cât praful de pe tobă, pentru că Vasile trăiește în altă lume, în singura lume care există cu adevărat”.