În acest august n-am prins festivalul medieval sucevean, dar, cel puţin, am prins pregătiri pentru următorul festival de acest fel din agenda medievală naţională. Încă de miercuri, în piaţa-scenă a Sibiului, între tarabele cu suveniruri ridicate într-o noapte şi cele pentru ale burţii amenajate într-o seară, s-au amplasat şi două elemente de butaforie întruchipând doi cai albi, medievali, aproape de mărime naturală, cu ochi desenaţi surâzând poznaş. Şi, spre a supravieţui astfel până în weekend, fiecăruia, de zăbale tricolore, li s-a ataşat, pe câte o foaie, următorul anunţ: „Interzis atingerea cailor”. (La fel cum, estimp, pe plajele litoralului românesc, se înalţă steagul roşu, în semn de straşnică oprire a scăldatului în valurile mari…) De cum s-au aşezat acolo, cu interdicţie cu tot, ca un magnet au prins a atrage persoane de toate vârstele (de la cele neştiutoare de alfabet până la dintre cele cu şcoală făcută în veacul trecut) nu doar să-şi facă poze „cu caii”, dar şi să-i atingă spre a afla, poate, dacă se gâdilă. De fapt, într-o logică a întâmplării (cu aspect de minoră farsă medievală), nişte presupuşi cai cereau oamenilor să nu atingă adevăraţii cai; iar destui oameni, presupunând(u-se) că au înţeles despre ce e vorba, pipăiau presupuşii cai socotind că (nu) ating nişte cai reali! Aşadar, rămânând la caii noştri (fie de mucava, fie în carne şi oase), probabil de aceea li se întâmplă să aibă în ochi, privind lumea, câte un surâs poznaş şi, totodată, de bunăvoinţă şi chiar compasiune: când unor oameni li se zice „prrr!”, ei pricep „diii!”. | L.D. Clement
