„Nu ştiu, e melancolia secolului care moare,/ Umbra care ne îneacă la un asfinţit de soare,/ Sau decepţia, durerea luptelor de mai-nainte,/ Doliul ce se exală de pe-atâtea mari morminte” („Unde ni sunt visătorii?”) scria odinioară Al. Vlahuţă. Un epigon… În antichitatea greacă, se credea că starea asta-i dată de o fiere otrăvită (şi care, da!, ţipa în limba sa, cerând… detoxifiere), pe urmă s-a zis că demonii ar stârni-o, mult mai târziu Albrecht Dürer o (re)interpreta (alegoric) într-un chip… cu neputinţă de descris aici. Nu în fine, în anii lui Vlahuţă, Edvard Munch (cel cu „Strigătul”!) a realizat o serie de lucrări de artă spre a întruchipa (realist!) melancolia. Însă privindu-le am fi îmbiaţi de ştiutori să-i găsim drept cauză (obiectivă, independentă de voinţă…) Luna! Tot pe-atunci, întru acelaşi motiv, Edgar Degas suprapunea un personaj încordat, aproape crispat, peste flăcările energice, vii dintr-un şemineu… De fapt aş fi vrut să spun că oameni ai fiecărui timp au resimţit, în felul lor, presiuni înşelătoare, dar şi concrete, trecătoare tristeţi şi apăsătoare mâhniri, iar dacă în 2017 Ziua Mondială a Sănătăţii are în vedere tocmai depresia nu-i nicidecum fiindcă e în criză de subiecte. Ritm alert şi robotic de viaţă, stres, muncă susţinută într-un program inuman sau, dimpotrivă, lipsa unui loc de muncă (nu doar socialmente integrator), familia şubrezită de dispersia şi alienarea cotidiană a componenţilor, depersonalizarea accelerată etc. Doar câteva motive „de visare”, într-un secol poate deja îngropat, către un iluzoriu altul, mai bun, mai ferice. Despre care numai supravieţuitorii vor vorbi, în limbile lor. | L.D. Clement