Născut la 8 februarie 1956, absolvent al Facultăţii de Arte „Octav Băncilă” Iaşi, membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, profesor de desen la şcolile din Suceava, pictor şi poet, participant cu tablouri la expoziţii de pictură personale şi în grup, locale, naţionale şi internaţionale, autor a cinci volume de poezie: „Cu ploaia pe umeri”, 1999; „Alteţă, eşti frumos ca păcatul!”, 2001; „Tot cu ploaia pe umeri”, 2015; „Acatistul frumoasei”, 2015; „Aurora liturgică”, 2015. În scurtă vreme va avea loc lansarea ultimelor trei apariţii din anul 2015.
Cei care-l cunosc mai îndeaproape afirmă despre el că „este un artist rus prin concepţie şi gândire… ascultă pe Ceaikovski… priveşte pe Lev Tolstoi” (Dan Şarpe), fiind numit de critici „Dumnezeu şi Îngerul căzut”…, un sensibil incurabil” (Violeta Cristescu), „artist în mâinile căruia penelul plânge, pana cântă şi degetele pipăie cerul… Învăţaţi să cântaţi dragostea odată cu el. Poate fi un exerciţiu de frumos de care ai parte o dată în viaţă” (Sorin Poclitaru).
Konstantyn Ungureanu-Box este un menestrel întârziat căzut în veacul nostru şi devenit un autentic trubadur modern, trăgându-şi seva din timpul romantic al vremurilor de odinioară în care tinerii îndrăgostiţi cântau serenade sub balcon fetelor pe care le curtau, ori le aduceau buchete de flori, iar el, fiind un artist al cuvântului, dar căsătorit, dedică poezii de dragoste soţiei sale şi face din viaţa sa un templu al dragostei, el devenind un rugător într-o catedrală magică. Nu-i aduce flori soţiei sale, ci recunoştinţă şi-i dedică volum după volum de poezii de dragoste. Una dintre cărţile sale de poezii este un „acatist” închinat „frumoasei”, poeziile sale sunt „glasuri”, precum cântările bisericeşti. În altă carte, trăirea sa sufletească este o „liturgie” în care rosteşte „psalmi” lumeşti în faţa unui altar adorat numit „Aurora”, care, cu siguranţă, merită asemenea preţuire din partea unui pătimaş artist visător.
Este şi el un om anormal, ca mulţi alţii dintre noi (căci oamenii normali nu scriu poezii, nu cântă, nu pictează, ci doar consumă arta celorlalţi), este un Don Quijote al timpului etern, dar care în loc de suliţă ţine penelul, în loc de scut, o pictură, vânează şi el iluzii, se luptă cu morile de vânt, are vise, are idealuri, dorinţe, succese, înfrângeri, temeri, se bucură, se întristează – într-un cuvânt: trăieşte. „Dulcineea” lui se numeşte „Aurora” care este „liturgică”, care l-a robit şi pe care o slujeşte cu credinţă, în templul casei, ca un destoinic şi adevărat cavaler. De aceea sufletul său este înstelat, umblă cu capul în nori şi de multe ori nu e cu picioarele pe pământ, iar îngerul său păzitor, care este tot o femeie, poate chiar soţia sa, îl ocroteşte şi îl mai coboară la realitate, în timp ce el, transfigurat, trece uşor dintr-o lume-n altă lume unde se pierde ori se adună, fiind purtat de o vibraţie interioară numai de el auzită şi tradusă în cuvinte sau imagini. Iubeşte muzica, nu numai culoarea şi cuvântul şi vrea cu orice chip să şocheze apropiaţii. Eu nu ştiu dacă e rus (numele său scris cu K şi y), nu cunosc dacă mandolina şi balalaica (instrumente slave) sunt iubitele sale mărturisite. Însă ştiu sigur că e un artist rebel, iar arta este fără frontiere. Mai ştiam că poeţii purtau plete, pictorii purtau bărbi, scriitorii îşi alegeau pseudonime şi acestea erau cândva semnele lor distincte între muritori. Dar mai ştiu că „barba nu-l face pe rabin”. Deci un semn exterior ar fi pe chipul său – barba distinctă – şi se încadrează între oamenii aleşi, care vor rămâne în memoria neamului, ca producător de cultură. Cât despre faptă – slujeşte artele frumoase, se exteriorizează prin sunet, culoare, cuvânt şi doreşte să încânte, să lumineze, să bucure, să înfrumuseţeze lumea înconjurătoare. Iubeşte lumea, iubeşte viaţa, iar un om care iubeşte are sufletul frumos şi nu poate urî. Este când cruciat, când rugător, dar este, mai ales, mărturisitor, „Aurora (fiind) Liturghia sa trupească” şi nu numai. Am toată convingerea că artistul nostru este un om fericit cu adevărat, că este iubit, de aceea şi el devine o flacără şi iradiază lumii returnând semenilor ceea ce a primit din belşug de la pronia cerească, precum o adevărată binecuvântare. | Ion Prelipcean
