Dr. Mihai Ardeleanu
Profesia medicală este, în continuare, una dintre cele mai dezbătute activităţi lucrative din gama serviciilor publice şi private. În orice mediu social ne-am introduce, subiectul care face cel mai mare „rating” este activitatea de asistenţă medicală.
Lăsăm la o parte „nespecialiştii deontologi”, care dau verdicte de diagnostic şi tratament, fiind cu totul înafara problematicii medicale, ignorăm „şarlatanii” care vor să profite de momentul de cumpănă al omului aflat la necaz şi ne referim doar la faptul că, şi între oamenii de bună-credinţă, subiectele medicale sunt pe primul plan al interesului general, lucru, de altfel, firesc, având în vedere preocuparea fiecăruia dintre noi pentru propria stare de sănătate.
Câteva lucruri trebuie însă bine clarificate:
1. Asistenţa medicală este încă o combinaţie între artă şi ştiinţă. Arta medicului este aceea care îl face ca în unele momente să acţioneze instinctiv, din reflex, un simplu gest salutar putând face diferenţa dintre viaţă şi moarte. S-ar putea spune că dacă-l întrebi ulterior de ce a procedat într-un anume fel, să nu-ţi poată da un răspuns clar şi să-ţi spună că aşa a simţit că trebuie să procedeze. Ştiinţa este aceea care îl face să acţioneze conform învăţăturii pe care a primit-o şi să-şi justifice, în scris, actul medical. Deoarece nici acum, în epoca informaticii ajunse în toate domeniile de activitate, nu s-a reuşit redactarea unui soft care să pună diagnosticul sigur, doar introducând nişte date în computer, este evident că ştiinţa medicală are nevoie să fie dublată de arta medicului.
2. Pacienţii nu se aseamănă între ei şi acelaşi diagnostic poate însemna prognostic diferit pentru un diabetic care face o pneumonie, faţă de un pacient care nu are această comorbiditate. Tratamentul pentru aceeaşi afecţiune poate fi diferit de la un pacient la altul în cel mai bun sens al cuvântului. O pneumonie poate fi tratată cu Biseptol la o persoană fără alte afecţiuni sau cu cele mai scumpe antibiotice, de mii de euro, în cazul unui bolnav cu tare multiple şi complicaţii.
3. Cel care tratează, respectiv medicul, are dreptul şi datoria să prescrie tratamente adecvate stării pacientului în cauză, desigur, respectând ghidurile de bună practică ce există în aproape toate specialităţile.
4. Un fapt asupra căruia s-a aplecat prea puţină lume, nepreocupând nici opinia publică, nici pe legiuitori, este starea fizică a personalului medical în momentul exercitării activităţii medicale. Este evident că în nicio profesie nu interesează pe nimeni în ce stare de sănătate a ajuns la serviciu salariatul respectiv, el trebuind să-şi facă datoria conform fişei postului. Este îndepărtată în timp aserţiunea din Arta conversaţiei prin care pacienta (Ileana Vulpescu) prefera să fie operată de un chirurg care a venit cu maşina personală la spital, nu de unul care şi-a rupt nasturii în troleibuz (în anii ’80). Nu interesează pe nimeni dacă salariatul munceşte deja de peste 24 de ore, după o gardă epuizantă, de duminică, el trebuind să-şi continue activitatea în ziua de luni, program normal, dacă este chirurg, să intre în operaţie ca şi cum s-ar fi odihnit perfect cu o zi în urmă; dacă desfăşoară activitatea într-un ambulatoriu de specialitate şi şi-a îndeplinit numărul de consultaţii prevăzute prin contract, dar în sala de aşteptare mai sunt pacienţi, medicul trebuie să rezolve fiecare caz.
Nu vreau să se interpreteze că cineva se victimizează. Profesia de medic e asumată de fiecare medic şi implică sacrificiu personal, iar de multe ori şi pe cel al familiei, lucru pe care mulţi par să-l ignore. De aceea, recunoaşterea socială e bine-venită oricând, chiar şi sub forma creşterii indemnizaţiei pentru efectuarea gărzilor şi includerea acestora în calculul pensiei. | Dr. MIHAI C.-M. ARDELEANU, doctor în ştiinţe medicale,
redactor-şef al revistei „Bucovina medicală”, a Spitalului Judeţean de Urgenţă Suceava
Notă: Articol publicat în deschiderea nr. 3-4 (7-8)/ 2016 al revistei „Bucovina medicală”
