Istoria medicinei ne vine în ajutor prin informaţii asupra trecutului epidemiologic în lume şi în Bucovina noastră în domeniul asistenţei medicale. Potrivnicii vaccinării câştigă teren în ultima vreme.
Un aforism francez spune că „un om bine informat face cât doi” nu numai pe front, dar şi-n viaţa socială de zi cu zi.
De la început se cuvine reţinută afirmaţia oamenilor de ştiinţă că dacă azi „la porţile cetăţii” ar apărea ciuma, de care „am uitat”,– mai precis organismul uman „a uitat” din punct de vedere imunologic să fabrice anticorpi –, receptivitatea ar fi distrugătoare; mai mult, minţi diabolice puse în slujba răului, a fabricării armelor bacteriologice au lucrat în Urali la „încuscrirea” virusului variolic (vărsatul negru) cu SIDA în laboratoare pentru a creşte eficienţa armelor bacteriologice. În plus, azi se trimit pulberi cu spori de antrax, în plic! Lumea şi-a pierdut minţile, iar noi, aici jos, ne opunem vaccinării, nu acceptăm un vaccin polivalent modern, eficient.
Ne mai ducem copii la vaccinare? Mai întâi o scurtă incursiune medico-istorică în lumea epidemiilor, pentru conştientizarea pericolului nevaccinării.
„În anul 1348, în afară de foamete şi război, a apărut în lume şi ciuma. Ceva îngrozitor avea loc în ţări îndepărtate; India se depopulase, iar Siria şi Armenia erau acoperite de cadavre”. Erau zvonurile care îngrozeau populaţia Europei.
„Apoi au acostat trei galere în portul italian Genova cu marinari infectaţi prin muşcătura de purici purtaţi de şobolani. Marinarii au fost goniţi cu săgeţi cu foc şi nimeni nu îndrăznea să-i atingă dar era prea târziu. «Moartea Neagră» sosise”. Cea mai agresivă epidemie de ciumă bubonică şi pulmonară a pustiit Europa, făcând probabil 25 milioane victime, ceea ce însemna cam jumătate din populaţia Europei acelor vremuri.
Scriitorul Giovanni Boccaccio a descris ciuma la Florenţa: „tumori în vintre sau la subraţ, unele cât un măr sau cât un ou; bolnavii mureau în 2-5 zile. Numele de ciumă bubonică s-a tras de la aceste tumori, iar cel de „moarte neagră”, de la culoarea abceselor. La sfârşitul anului 1348, ciuma cuprinsese Franţa, Spania, Anglia. Pe atunci, nimeni nu înţelegea cum se răspândeşte boala. Medicul papei din Avignon declara că „se poate lua boala doar privind bolnavul”, iar un medic din Paris spunea că „un singur bolnav poate infecta întreaga lume”. Medicul papei observase că în afara formelor bubonice mai este o altă formă, cu febră mare, tuse şi expectoraţie sanghinolentă. Era ciuma pulmonară, mult mai gravă, în care bolnavul murea în două zile. Forma bubonică se răspândea prin puricii şobolanilor negri, iar cea pulmonară pe cale aerogenă, prin tuse, strănut.
Într-o epidemie din Manciuria, în anul 1192, bolnavii cu ciumă pulmonară mureau în 1-2 zile. La Roma, ciuma a revenit în 1369; supravieţuitorii abia puteau să-şi îngroape morţii.
În anul 543, sub domnia împăratului Iustinian, ciuma s-a răspândit în tot Imperiul Roman, terorizând Europa.
Din cei cu ciumă bubonică, mureau cca. 60% din bolnavi. Medicii londonezi, dar şi cioclii purtau un costum sinistru de protecţie, masca având un nas fals (cât un morcov) umplut cu plante aromate. De teamă, oamenii apelau la vrăji, rugi ş.a. În Europa statuile ridicate pentru a îmbuna molima pustiitoare sunt şi azi mărturie a pustiitoarelor epidemii de ciumă. Oamenii Evului Mediu se rugau la Sfântul Haralambie, apărătorul de molime, martir din timpul împăratului Severus (193-211), episcop de Magnezia (în Ionia, aproape de Efes), sărbătorit pe 10 februarie. Una dintre „statuile ciumei” domină colina din Budapesta, sus pe malul drept al Dunării, pe Muntele Gelert, spre Palatul Regal; asemenea statui menite a îmbuna „marea neagră” am văzut în multe locuri din Europa.
Variola, o boală virală foarte contagioasă, a ucis milioane de oameni în toată lumea. Boala apare cu febră mare şi o erupţie severă cu pustule (abcese), uneori pe tot corpul. Cei care nu mureau, orbeau sau rămâneau desfiguraţi prin cicatricele pustulelor de pe faţă, acel aşa zis „ciupit de vărsat”. Boala era cunoscută încă în Egiptul Antic şi în Imperiul Roman. Prima mare epidemie de ciumă care s-a răspândit în Mediterana, numită atunci „ciuma bubonică” din sec. al II-lea d. Hr., era probabil tot variola.
Variola a devenit foarte gravă în Europa sec. XVII-XVIII; regina Mary a Angliei şi regele Ludovic al XV-lea au murit de variolă. Această boală i-a însoţit în „Lumea Nouă” pe Hernan Cortés în Mexic şi pe Francesco Pizzaro în Peru, ucigând armate întregi de amerindieni care nu cunoscuseră boala şi aveau deci o receptivitate maximă, în timp ce spaniolii căpătaseră oarecare imunitate pe care aztecii şi incaşii nu o aveau.
Între 1518-1531 probabil o treime din populaţia indigenă a Imperiului Aztec şi a mayaşilor a murit de variolă, iar cei care supravieţuiseră nu s-au putut apăra de spaniolii care veniseră peste ei cu câteva tunuri şi câţiva cai, animal necunoscut la ei, şi cu arme de foc, pe care de asemeni nu le aveau, dar au învăţat să le mânuiască cu vremea.
La fel s-a întâmplat şi cu yanomamii, „copii ai naturii” în inima Amazoniei, America de Sud, care credeau că sunt singuri pe lume, blânzi, într-o comuniune perfectă cu natura şi spiritele, până au venit peste ei hoardele căutătorilor de metale rare şi diamante ş.a. – acei garimperios, fără lege şi fără Dumnezeu care abordau jungla pe firul apelor şi-i distrug în scurtă vreme pe acei oameni scunzi, transferându-le toate bolile contagioase din „lumea civilizată”: rujeola, scarlatina, rubeola, difteria şi chiar sifilisul.
Primul succes împotriva variolei l-a avut nu un medic, ci Lady Mary Wortley Montagu (1689-1762), soţia consulului britanic din Constantinopol, în tinereţe o mare frumuseţe, care fusese ea însăşi mutilată de vărsat. Ea a aflat cum ţărăncile din Turcia îşi înţepau pielea şi introduceau cantităţi infime de material infecţios din pustulele variolei; manevra conferea imunitate pentru toată viaţa, fără a se ajunge la acele „ciupituri de vărsat”. Lady Mary şi-a inoculat fiica de trei ani când în Anglia bântuia o epidemie de variolă, în 1721; observaţia şi iniţiativa au prins, încât după 1750 se făceau inoculări în masă.
Ecaterina cea Mare a Rusiei i-a cerut chirurgului englez Thomas Dimsdale să-i inoculeze familia, plătindu-l pe doctor cu 10 mii de lire sterline şi cu un titlu nobiliar. Dar uneori surveneau şi eşecuri, până la introducerea vaccinării de către medicul englez Edward Jenner. Acesta a observat că în Gloucester, oraşul în care se născuse, mulgătoarele vacilor care contractau vaccina, o boală benignă la vaci, deveneau imune la variolă. Tânărul medic a inoculat pe 14 mai 1796 un băieţel de 8 ani, cu material luat dintr-o pustulă de vaccină a unei mulgătoare. Băiatul a făcut o mică erupţie cu febră mică, dar s-a însănătoşit în câteva zile. Ceva mai târziu, Jenner l-a inoculat cu o doză potenţial mortală de virus variolic, dar băiatul nu s-a îmbolnăvit; de aici numele de vaccinare. În 1799 Jenner raporta că fuseseră vaccinaţi 500 de oameni. Parlamentul de la Londra l-a răsplătit cu suma de 30.000 lire sterline, iar vaccinarea antivariolică a devenit obligatorie în multe ţări europene în secolul XIX, deşi au apărut ca mai totdeauna şi protestatari, care susţineau că statul nu are dreptul să impună asemenea practici medicale.
În 1900 variola a fost eradicată aproape în toată Europa după un program ştiinţific dirijat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii. În 1975 s-a raportat ultimul caz de variolă la o fetiţă de trei ani din Bangladesh. Azi variola nu mai există decât în laboratoare de cercetare din Atlanta (SUA) şi din Novosibirsk (Rusia), pentru a avea din ce să prepare (la nevoie) un vaccin anti-variolic.
Un tablou a lui Monro S. Orr îl arată pe doctorul Edward Jenner vaccinându-şi fiul.
După această incursiune epidemiologică în Europa şi în lumea de atunci, într-un viitor articol ne vom referi la situaţia epidemiologică din Bucovina în primii ani după epocala descoperire făcută de tânărul medic englez în speranţa că mamele îi vor duce la vaccinare pe copilaşi din convingere, înainte de a fi prea târziu.
Am în vedere cazul unei fetiţe din Bucureşti, care la epidemia de poliomielită din 1957 n-a fost vaccinată şi a făcut boala cu paralizia membrelor inferioare, dependentă şi azi de fotoliul rulant. |Dr. Ioan Ieţcu, Dr. Vlad Rădăşanu, membri ai Societăţii Române de Istoria Medicinei
