La Paris a început astăzi, în organizarea UNESCO, o conferinţă internaţională intitulată „Organizaţiile media iau atitudine pentru siguranţa jurnaliştilor”, având ca ţintă evaluarea cadrului actual de măsuri privind siguranţa jurnaliştilor din lume, cu eventualitatea adoptării unora noi. În acest sens, Federaţia Internaţională a Jurnaliştilor publicase miercuri raportul său anual, în care specifica, printre altele, că, în lume, începând din 1990, aprox. 2300 de jurnalişti şi profesionişti din media au fost ucişi. Iar 112 doar anul trecut.
Într-o părere, s-ar putea spune că românii n-ar avea de-a face cu astfel de pericole (în afară, poate, de cei care însoţesc militarii noştri în teatre de operaţiuni dincolo de graniţe şi se expun unor riscuri similare cu cele ale militarilor). Însă după câţiva ani de euforică libertate a presei trăită după 1990, pericolul cel mare care-i paşte pe jurnaliştii români (nuanţat de la gazetarul tradiţional, care scrie pe hârtie, la cel care se pronunţă pe ecran sau pe net – principalele variabile fiind în relaţie cu cheltuielile presupuse de munca lor, de la cele de documentare până la cele de producţie şi difuzare/ emisie) este de a le fi ucisă tocmai meseria. Iar pierind jurnalistul autentic, supravieţuieşte flaşnetarul oficial sau de oficină, cel care acceptă să i se spele creierii şi să scrie/ să vorbească după dictare. Iar până la urmă, publicul (societatea, ţara) îl ia ca atare şi dă din umeri: asta-i presa… | L.D. Clement