Lui Ion Cozmei
Tristeţea-o ţes din nou, de ziua ta, maestre,
Sfârşit al sărbătorilor de iarnă,
Cutreierând, prin vremi, sub recile ferestre
Ţi-aduc acest colind, balsam pentru o rană.
E botezat, cu verde-creangă de brad, pios,
În apele iubirii argintate,
Slăvind botezul lui Iisus Hristos
În valurile Iordanului, curate.
Ţi-s căile celeste, în ninsori, cu lumină,
Ni-i viaţa suferinţă, pe un altar imens,
Din lumea mai săracă, acerbă şi străină,
În care-i tot mai greu să descoperi un sens.
De dincolo de moarte invoc privirea-ţi blândă
Şi gândul tău rotund, acid, nonconformist,
Ţi-ai ispăşit, teluric, drumul spre osândă,
Te-ai mântuit, de-aicia, prin al tău poem trist.
O lacrimă se zbate între, târzii, pleoape,
Paşii şovăitori încă-ţi mai caută urma,
Conturu-ţi-l închipui, de dincolo de ape,
Sunt cerbul rătăcit care îşi caută turma.
Cărarea-i troienită până la locul tău
Din satu-n care-o mamă, răpusă, te aşteaptă,
E-adâncă depărtarea, e, tot mai mult, un hău,
Dar amintirea-ţi urcă pe cea mai de sus treaptă.
Doar pasărea luminii ne mai aduce veste
De versul tău curat, ferecat în argint,
Cu aripile baţi cărările celeste,
Cu el, ne eşti aproape, în inimi şi în gând!
CONSTANTIN HLUŞNEAC,
7 ianuarie 2016