Cum anticipam într-un articol anterior, o astfel de relaţie (familie) este destul de întâlnită. Specificăm aici şi că, potrivit unor norme „tradiţionale”, se cade ca domnul să fie mai vârstnic ca doamna (uneori chiar… destul de vârstnic), asta putând însemna experienţă de viaţă, stabilitate materială, prestanţă socială etc.
În istoria ce ne este la îndemână, nu puţine ne sunt exemplele de acest gen: Picasso era cu 44 mai copt ca Jacqueline Roque; între Charlie Chaplin şi Oona O Neill erau 36 ans de ani; Jacques Cousteau, „Comandantul”, era cu 31 de ani mai vârstnic decât soţia etc.
Adevărul este că psihologia curentă se reazemă de numeroase aspecte stereotipale potrivit cărora e bine ca soţia să fie (chiar mult mai tânără), ea purtândcu sine (cel puţin inconştient) imaginea tatălui. Astăzi însă, s-ar părea că acesta este un clişeu destul de periculos, deşi femeia îşi doreşte adesea, în partenerul său, un reazem, dar nu neapărat un mascul dominant. Nu ascundem însă că, realmente, sunt femei care caută în perechea lor masculină un prototip, mai apropiat sau mai îndepărtat, al celui patern.
De regulă, femeia ar dori ca partenerul ales să demonstreze experienţă de viaţă, atitudine în faţa dificultăţilor inerente ale ale existenţei şi mai puţin să se copilărească, ba chiar să aibă atitudini infantile. Din această perspectivă, bărbaţii mai vârstnici par a fi corespunzători, cel puţin din perspectiva (aparentă) potrivit căreia, să spunem, un bărbat de 40 de ani este mai dotat pentru viaţă, mai călit decât unul de 25 de ani. Pe de altă parte, s-ar părea, un bărbat de 40 de ani ar aprecia mai mult energia şi vioiciunea, chiar copilăriile, inocenţa unei femei de 25.
Se spune că cel mai important este ca cei doi să simtă că iubesc şi că sunt iubiţi, din această perspectivă existând o fuziune între ei.
Adesea însă, după epuizarea perioadei (diferite de la un cuplu la altul) a preliminariilor şi preludiului relaţiei, la nivel erotico-sexual (dar nu numai!) se poate constata că între cei doi apare o falie. De la caz la caz, e posibil ca nevoile ei să fie mai mari, presupunând şi o anumită constanţă, pe când ale lor (depăşind o anume „saturaţie”) să fie mai mici, mai difuze etc. Inclusiv, specialiştii observă la unele astfel de cupluri ajunse în criză că „fata” refuză să mai fie atrasă de un prototip întrucâtva parental, mesajul ei fiind că a devenit adultă, pe de o parte, şi că partenerul său se îndreaptă spre declinul sexualităţii. În fine, pentru a se modera astfel de situaţii, e nevoie de multă înţelepciune şi de adaptabilitate, fiecare dintr cei doi trebuind să emită răspunsuri concrete apropo de ce aşteptări au în viitor unul de la celălalt.
De exemplu, un psihoterapeut atent ar putea să invoce situaţia în care „Prinţesa” devine „Regină”, asumându-şi întrutotul (din perspectiva rolurilor de cuplu) „Regele” pe care şi l-a ales cândva. Aşadar, ar urma că ea să crească, iar el, atent, să ţină cont că ea a crescut… | Cristina Antal