n. 1365, Târnovo – d. 1420, Kiev
Mare cleric ortodox, diplomat şi nu în cele din urmă scriitor, născut la sud de Dunăre şi cel mai probabil de origine română (folosea limba, alături de greacă, slavonă şi, poate, latină; şi pare puţin plauzibil să fi învăţat româna ulterior), Grigore Ţamblac (aşadar purtător al unui nume ce indica limpede că este un blah/ vlah ivit între slavi) a studiat la Constantinopol, unde a rămas călugăr. În 1401 este trimis de Patriarhia de la Constantinopol la Suceava, într-o misiune cu aspect politico-religios. Dar încheindu-şi misiunea, este reţinut de domnitorul Alexandru cel Bun, atât în calitate de ieromonah al Mitropoliei Moldovei de la Suceava şi de predicator, cât şi în calitate de dascăl (profesor) la şcoala domnească (spre o comparaţie, Universitatea Carolină din Praga îşi începuse activitatea în 1348). Şcoala domnească organizată de Alexandru cel Bun (voievod al Moldovei între1400-1432), în preajma Bisericii Mirăuţi, biserică mitropilitană, după modelul celei de la Constantinopol (percepută ulterior drept „academie”), era prima de acest nivel pe teritoriile locuite de român şi, din perspectiva epocii, o şcoală modernă, la care funcţionau şi alţi învăţaţi aduşi din Bizanţ. Am putea spune azi că avea două specializări: una de drept, în care se tălmăceau, spre a fi aplicate, pravilele (legile), iar alta de religie şi filologie greco-latino-slavonă.
La Suceava (unde mai întâi a stat pare-se până în 1407, pentru a reveni ulterior) a început a scrie predici şi alte numeroase texte religioase, dintre care s-au păstrat doar unele, traduse în slavonă. Melchisedec Ştefănescu, studiindu-i îndeaproape viaţa şi opera (cartea sa cu acest subiect a fost publicată în 1884), ajunge la concluzia că Ţamblac şi-a rostit cuvintele (predicile), ori doar unele dintre acestea, „fără îndoială, în limba română”. Există şi presupuneri potrivit cărora Ţamblac ar fi scris unele predici direct în română (cu mai bine de un veac înainte de scrisoarea lui Neacşu). Dar chiar şi fără să le fi scris în română, e foarte important că pe unele le-a rostit, în biserică, în limba română. Şi cu mare succes, astfel apreciat de autor, fiindcă, reţine Melchisedec Ştefănescu, Grigore Ţamblac a lăsat scris: „De câte ori am semănat în auzul vostru ceva din Dumnezeiasca Scriptură, voi, ca un pământ bun şi gras, în puţin timp, aţi arătat răsărirea acelor seminţe”.
Grigore Ţamblac a scris şi „Mucenicia Sfântului şi Slăvitului Mucenic Ioan cel Nou care s-a martirizat în Cetatea Albă” (sau „Viaţa Sfântului Ioan cel Nou”), manuscris al cărui original s-a pierdut, dar copiat de Gavril Uric de la Neamţ (1439), al cărui conţinut, tradus în limba română, s-a regăsit mai întâi în Cazaniile mitropolitului Varlaam (1643). Iar datorită acestui text, cu suficiente virtuţi literare, Grigore Ţamblac ar putea fi considerat primul povestitor/ prozator român. | L.D.C.
>>> NordLitera – Un dicţionar al scriitorilor…