||| Prof. univ. MIRCEA A. DIACONU, Universitatea „Ştefan cel Mare”
Nu este astăzi nici 15 ianuarie, nici 15 iunie. E bine, aş spune, căci se practică în zilele acestea de peste an un aer festiv, care face să se vorbească adesea despre tot felul de lucruri – şi mai puţin despre Eminescu. Cît despre aerul festiv, sîntem siguri că el l-ar irita, foarte tare, pe Eminescu însuşi.
Acuma – cu siguranţă vă amintiţi –, invocam în intervenţiile anterioare două întrebări: una din titlul unei cărţi: Ştim noi cine a fost Eminescu?; cea de-a doua: „cari sînt idealele morale de cari se poate însufleţi tinerimea română din poeziile lui Eminescu […]?”. Cum n-aş vrea să rămînă vreun dubiu, chiar dacă ceea ce sîntem e o realitate în mişcare, un fragment şi o ipostază, iar „idealele morale” sînt şi ele deseori marcate de timp, dovada înscrierii într-un moment al istoriei, v-aş propune nu nişte interpretări, ci nişte fapte. Mai exact nişte documente. Iar ele relevă cîte ceva din ce a fost Eminescu şi, deopotrivă, care sînt „idealele morale”, deocamdată nu din poezia lui, care ar putea fundamenta (re-fundamenta) – vai, şi azi! – societatea noastră.
Despre ce este vorba? Între 1 iulie 1875 şi 18 mai 1876, Eminescu a fost－cum se ştie － revizor şcolar în judeţele Iaşi şi Vaslui – şi în această calitate a redactat mai multe adrese şi scrisori trimise ministrului Instrucţiunii Publice, care pe vremea aceea era Maiorescu. În ce mă priveşte, le-am recitit în vol. XI din seria Opere, publicată sub îngrijirea lui D. Vatamaniuc de Editura Naţional, în 2011. Or, părerea mea este că descoperim aici un Eminescu puţin sau deloc cunoscut, un om, unul concret şi nu o abstracţiune, care, dacă am fi cu adevărat interesaţi, chiar ar putea fi un model. Un intelectual atît de tînăr – avea, în fond, 25 de ani, şi se întorsese de la studii din Viena şi Berlin fără să-şi ia doctoratul (pe care atîţia îl obţinuseră uşor, inclusiv Maiorescu!) –, fascinat de istoria neamului, tulburat de idealuri naţionale utopice, pierdut în visuri şi idealuri, cum spune undeva. Dar, pe lîngă toate acestea (puţin relevante aici), pentru care punea la bătaie întreaga-i pasiune, un intelectual angajat puternic în prezent, în factologia cotidiană, în mersul lucrurilor. Îl definesc caracterul, forţa, intransigenţa, viziunea. Un om rar, căzut într-o lume plină de imorali. Iar simţul lui practic n-a însemnat ezitări, oportunism, alianţe, ci asumarea unei responsabilităţi de neimaginat la cineva care, totuşi, o repetăm, n-avea decît 25 de ani. Iar unii spun că, fiind poet, simţul concretului ar fi trebuit chiar să-i lipsească. E poet, se zice adesea aşa, cu o undă de superioritate. Adică e frivol. Să mai spunem că funcţia aceasta, de revizor şcolar, n-a fost o sinecură (cum sugera la un moment dat Bacovia, care ar fi primit una), ci o slujire?! Dar nu slujirea unor oameni (era prea demn pentru asta), ci a unor idei şi, poate o să vă mire, a statului. În viziunea lui Eminescu, statul trebuia să creeze premisele dezvoltării neamului şi pentru aceasta era nevoie de decizii corecte şi ferme. În paranteză fie zis, ar merita să comparăm corespondenţa lui Eminescu şi pe aceea a lui Caragiale din ipostaza aceasta de revizor şcolar (şi pe aceea a atîtor alţi revizori şcolari din epocă) pentru a vedea diferenţa.
Dar să trecem la documente. Şi cititorii vor înţelege mai bine, dincolo de orice interpretare, despre ce este vorba.
Într-unul dintre rapoartele trimise ministrului, Eminescu prezintă situaţia participării învăţătorilor rurali la conferinţele anuale obligatorii. Din 54 de învăţători, participă doar 24, printre cauze fiind şi „credinţa cumcă şi-n acest an au să-ndeplinească numai o formalitate”. În urma acestui raport, Consiliul Permanent ia decizia ca „învăţătorilor care n-au venit la conferinţe să li se taie salariul pe o lună drept penalitate”. Ce constată Eminescu, cu această ocazie, din prelegerile învăţătorilor rurali?! „Mari lipsuri, atît în privinţa metodei cît şi a cunoştinţelor. Cunoştinţele lor consistă în genere în vorbe moarte, a căror realitate vie n-o pricep. Sigur că în această privinţă nu sînt pe atîta ei de vină pre cît sistemul învăţămîntului de sub a cărui regim au ieşit”.
Metoda didactică? Aceasta e una dintre probleme care-l preocupa constant pe Eminescu. Iată ce observaţie face pledînd pentru abecedarul lui Creangă: „Deosebirea între metoda propusă de această broşură şi învăţarea rutinară şi mecanică, precum se profesează ea în genere în şcoalele noastre, este deosebirea dintre învăţămîntul viu şi intuitiv şi mecanismul mort al memorărei de lucruri neînţelese de copii; este deosebirea dintre pedagogie şi dresură”. Iar mai tîrziu: „Nu mai întîlnim pe învăţătoriul sever şi ţeapăn cu vergile-n mînă, ci un suflet uman, care se coboară la treapta sufletelor copilăreşti şi le disciplinează, nu le siluieşte”. În final, „Copilul se desprinde a distinge, a judeca, a-şi da sama de ceea ce gîndeşte”.
Nu ne interesează aici aprecierile lui Eminescu asupra calităţii elevilor, deseori slab pregătiţi, cu grave carenţe, neputincioşi; ci asupra învăţătorilor. În urma unui concurs, Eminescu face o analiză minuţioasă fiecărui candidat. Nu lasă să-i scape nici un detaliu. Unul dintre ei „are, pe lîngă cunoştinţele ce şi le-au cîştigat mare parte pe cale autodidactă, un fel de metodă firească care înlocuieşte studiul pedagogiei, în decursul espunerii sale nu lasă neesplicat nici un termin tehnic de care ar fi silit să se servească. Ceea ce ştie, ştie foarte clar şi espune c-un fel de însufleţire”; altul, „are cunoştinţe îndestule şi întemeiete, dar metodul său de propunere orală e departe de aceea a celuilalt candidat”, care, „vrînd să fie esplicit, repetează de mai multe ori aceeaşi idee, fără ca variantele cu care-o îmbracă să fie mai clar”. Nu discutăm despre ceilalţi candidaţi. Diferenţa dintre primii doi se vede în media formată din notele celor 8 (opt!) probe: 7,95 şi 7,61. În paranteză fie zis: despre ce probe e vorba?! Religia, Matematica şi geometria, Limba franceză, Fizica, Zoologia, Botanica, Mineralogia, Geologia, Limba latină şi Limba română, pentru fiecare fiind examinare scrisă şi examinare orală.
Interesant și expresiv portretul unei domnișoare învățătoare (directoare, de altfel), de la o școală de fete din Roman. Spirit de observație fin, Eminescu nu face numai o fișă individuală, ci construiește un tip, asemenea unui prozator realist. Să citim așa cum am citi o fiziologie: „D-ra Z. Livescu (recte Lewićki), după cum spune, e absolventă a Școalei Centrale din Iași și a depus pîn-acum două concursuri. D-sa e de doisprezece ani institutoare și prin uz lung și-au apropriat metoda mecanică și moartă a învățămîntului și poate că-n această direcție nici nu este lipsită de oarecare succes, pe care însă cu trei eleve numai nu l-am putut constata cu siguranță. D-sa aparține unei generații scolastice bine determinate, bogate în cuvinte și sterpe în idei. Prin urmare întrebuințarea de cuvinte neuzitate sau al căror înțeles nu-l cunoaște pe deplin înlocuiește la d-sa, ca și la multe altele, estrema sărăcie de cugetări. De-aceea, în raportul D-sale N-o 3, pe care vi-l înapoiesc, această bogăție de espresii pe care nu le înțelege. Metodul său de învățămînt este de același soi. El e unit cu o rară suficiență, cu o satisfacere personală deplină în cît privește capacitatea și modul său de espunere. Scrierea e în toată școala neglijată, caligrafia － o noțiune cunoscută numai teoreticește, gramatica există ca un fel de schematism de cuvinte a căror întrebuințare reală li lipsește opiniilor”.
Să ne oprim însă aici, lăsînd adevăratele fapte să vorbească săptămîna viitoare.
