Încep acest nou articol din „Arta iubirii” cu o parafrază smerită, respectuoasă, la un celebru vers labişian: „Noi nu, niciodată, noi nu!”. > De unde şi până unde versul mobilizator, revoluţionar, al poetului din Mălini, al copilului pur, răpit de „pasărea cu clonţ de rubin” la vârsta încă neîmplinitelor „prime iubiri”, poate prefaţa două articole gemene ce îi pot lămuri/ajuta pe tinerii bărbaţi să nu gafeze, să ştie care sunt frazele/reacţiile tabu, replicile „interzise” ale oricărui început de relaţie bărbat‑femeie? > Nu ştiu cum să vă zic şi să vă explic, dar am impresia că tocmai am (şi) dat răspunsul, în rândurile de mai sus: contestarea geniului labişian – simt că nu exagerez deloc în această apreciere – pare azi tot mai activă, comparativ chiar cu perioada imediat post-revoluţionară. Ea este, ca orice negare totală, mai vizibilă decât ecoul vocilor raţionale, ce recunosc în Nicolae Labiş un poet adevărat, nu un versificator „la comandă”. > Întreaga sa operă – atât cât ea a avut timpul/spaţiul biologic şi social să se închege – mărturiseşte nu doar un talent de excepţie, ci şi o conştiinţă curată, sinceră, nepătată de compromis. > Poezie comunistă? De acord! Dar, nepotoliţi şi sterili „anti-labişieni” („iar cu voi, drapându-şi nula…”) v-aţi pus vreodată întrebarea simplă, dar esenţială: poate acest copil abia intrat în adolescenţă-maturitate credea (scria) sincer în idealurile propuse de comunism, o ideologie îndelung şi puternic „seducătoare” pentru oameni, ţări, intelectuali de valoare? > Mai exact – special pentru a-i înfuria pe „politrucii vopsiţi” care ne dau azi, de la stânga la dreapta, lecţii de democraţie –, ce altă vină putem da comunismului decât cea (într-adevăr, esenţială şi demolatoare pentru proiectul politic real) că nu s-a putut niciodată materializa social, din cauza incompetenţei şi slugărniciei celor ce îl promovau? > Dar care ideologie – egalitate, protecţie socială asigurată, cinste, şanse pentru toţi – poate fi, teoretic, mai generoasă decât dogma comunistă? > O dogmă, într-adevăr, doar o dogmă, trimisă la „arhivă” de jumătatea de secol de „comunism real”, de experienţă ratată, soldată cu zeci de milioane de victime, din rândul „elitelor” nu neapărat politice ori financiare, ci inclusiv culturale, ceea ce e impardonabil – dar o utopie, doar o utopie perfectă, în care un tânăr de geniu precum Nicolae Labiş avea, atunci, toate motivele (şi nicidecum „scuzele”) să creadă sincer… > Cu băiatul de dascăli şi luminători de popor care a fost „l’enfant terible” din Mălini, voi începe să sintetizez o listă foarte scurtă, ba chiar aproape „seacă”, de interdicţii totale, demne de a fi respectate şi urmate întocmai nu doar în „preliminariile” unei iubiri, ci chiar în miezul ei fierbinte şi exploziv. > Ba chiar, aş adăuga, şi un post-post-postludiu, adică în cursul constituirii – lungi ori prea scurte – cuplului. > Faptul că am izbutit să sintetizez-conciliez aici sfaturi (stiluri?) emanând din surse primare diferite (chiar opuse), respectiv, să combin într-un cocteil „dez-ameţitor” lecţia franceză cu cea anglo-saxonă, îmi dă temeiuri de speranţă în utilitatea practică a acestui demers. > La treabă! > Aşadar, ce trebuie (nu trebuie) să îi spunem/facem/sugerăm persoanei iubite ori măcar pândite/jinduite? > Altfel spus, ce nu e bine ca ea să afle/ştie despre noi, despre cum se vede ea prin ochii noştri? > Mai pe de-a dreptul… Care ar putea fi „locurile interzise”, subiectele tabu ale unei relaţii, capabile, prin respectare întocmai, să ne garanteze zile liniştite alături de aleasa noastră chiar şi după… două decenii de convieţuire? Să recunoaştem că tema merită atenţia, că fie dacă am reţine măcar 2-3 reguli şi interdicţii din cele ce urmează, viaţa noastră de cuplu ar putea deveni mai liniştită, dacă nu chiar niţel mai… împlinită. > Pentru coerenţă şi eficienţă, vom da la început cuvântul „şcolii franceze”, ce luminează, subtil, interdicţiile şi limitările ce pot da şansă şi perspectivă începutului, tatonării. > Dar – în stil american – ni se pare mult mai uşor şi mai benefic să „punctăm”:
Nu vă „descoperiţi” din prima zi. Când eşti îndrăgostit, ai tendinţa de a-ţi dezvălui, de la început, visele, aşteptările, amestecând în tigaie vicii, calităţi, defecte. A lăsa „garda jos” e o mare pripeală şi greşeală. În momentele de „tatonare”, femeia încearcă să identifice în tine cât mai multe din calităţile „bărbatului ideal” (după gustul ei). Nu sparge vraja din prima zi! E, de altfel, un semn de generozitate obligatorie pentru un „cavaler”. Nu-i spune, sec: asta îmi place, asta nu pot suporta! Ai alergie la pisici? Nu îi livra această informaţie înainte de a afla, cu răbdare, că în dormitorul ei vieţuiesc două astfel de feline…
Nu vă arătaţi/exhibaţi sensibilitatea. Punct ochit, punct ratat! Dacă lăcrimaţi la filmele de dragoste, abţineţi-vă măcar o perioadă! Ceea ce credeţi că e o calitate, este, de fapt, la începuturi, o slăbiciune taxabilă (şi, vai, chiar taxată!) de noua dumneavoastră prietenă. Studiile arată că femeile se ataşează de bărbaţii „bărbaţi”, siguri pe ei, capabili să ofere protecţie, siguranţă… Aveţi oroare de insecte, broaşte, şerpi, câini vagabonzi? Nu o mărturisiţi de la început, abţineţi-vă, fie şi măcar pentru că o să pierdeţi ocazia de a vă însoţi la o plimbare – promiţătoare! – prin pădure… Mai târziu, s-ar putea să vedeţi că gusturile vă sunt comune… Pentru început, a vă mărturisi „teama” e un lucru de neiertat… | Cezar STRATON
