Bine au dzis un poiatic: „Când nebunesc împăraţii, piiare norodul”. Aşea şi Ţara Săcuiască, câtă pradă şi risipă i-au făcut Ştefan vodă pintru nepriiateşugul şi vrajba cu Matiiaş craiu… – Letopiseţul Ţărâi Româneşti şi a Ţărâi Moldovei (Cronica paralelă).
…Care Matia Corvin, rege unguresc, şi-l credea/ şi-l voia pe Ştefan vasal (printre altele, urmare a unei istorii începute încă de la descălecatul Moldovei). Dar simţindu-se în putere, Ştefan a speculat în câteva rânduri atât slăbiciunile şi păcatele (de la oarece prieteşug cu fostul vodă Pătru Aron) secuilor, cât şi ale regelui ungur (suzeran al secuilor), vremelnic pare-se făcându-i vasali pe secui (cf. Dlugosz, Stryjkowski). La Baia (1467) – de unde Matia (vrând să-i aplice o „corecţie” lui Ştefan mai ales fiindcă moldoveanul se plecase regelui polon Cazimir al IV-lea Jagello, iar apoi luase ungurilor cetatea Chilia, dar şi pentru intrările lui în secuime) fugi rănit şi înfrânt – secuii fură cu regele „lor”. Dar între apele Racovăţului şi Bârladului, aproape de Vaslui (1475), 5000 de secui (cf. Dlugosz, Stryjkowski, Bielski, M. Costin) luptară în primele rânduri, de la cel dintâi atac, cu vitejia ce le era de altfel recunoscută, de partea românilor lui Ştefan. Care au obţinut împotriva otomanilor o victorie cum nu mai pomenise Europa creştină. „Niciodată o oaste turcească n-a suferit o aşa înfrângere”, lăcrima văduva sultanului Murad I. Iar victoria fu trecută pe veci în contul lui Ştefan, deşi riga Matia (care şi el trimise în luptă 1800 de soldaţi) s-a străduit s-o mediatizeze Occidentului ca fiind a sa (considerându-l pe Ştefan tot vasal).
Atât poate că ar fi destul pentru a se pricepe că, între unguri şi români, secuii s-au dat – că aceasta-i soarta celor mai puţini între mai mulţi – cu cei pe care i-au simţit mai tari; sau cu cei care i-au vrut mai mult. Pe cale de consecinţă, astăzi, dacă ei par a asculta mai mult de Budapesta, ar însemna că slăbiciunea e la Bucureşti. | L.D. CLEMENT