Cezar STRATON:
Ca orice fenomen legat de om şi societate, seducţia evoluează, asemeni modei… Astăzi, locurile de întâlnire şi circumstanţele flirtului proto-amoros s-au diversificat, asociindu-şi cuceririle tehnicii moderne. Astfel, numărul în creştere al celibatarilor „de ambe sexe” a dus la apariţia a mii de site-uri de întâlniri, versiune modernă – şi de un deosebit succes – a clasicei agenţii matrimoniale.
Din ce în ce mai multe persoane – bărbaţi şi femei –, neizbutind să construiască relaţii „reale” în cadrul vieţii lor private sau profesionale, recurg azi exclusiv şi frecvent la aceste site-uri, pentru a cunoaşte alte persoane având aşteptări şi interese similare. Dar – paradoxal! – cu cât numărul acestor „agenţii virtuale”, cât şi al contactelor facilitate de ele, este mai mare, cu atât utilizatorii devin mai selectivi! Iată că frustrările celor care nu izbutesc să se „cupleze” în viaţa reală se transferă, de fapt, în spaţiul virtual, datorită Internetului…
Pentru tot mai mulţi apuseni trăind singuri, frecventarea site-urilor de întâlniri se însoţeşte cu coagularea unor adevărate comunităţi de adepţi ai unora sau altora din metodele de flirtat şi „agăţat”, conform abrevierii expresiei engleze „Pick Up Artist”. Aceste „şcoli de flirt” îşi asociază tot mai evident rezultatele cercetării ştiinţifice şi psiho-sociologice.
Astfel, în SUA, cea mai în vogă este metoda numită „fast seduction”, un set de reguli acuzat, nu o dată, de exces de esenţă „macho”. Pe scurt, maniera menţionată de a scăpa de singurătate constă în arta bărbatului de a se arăta un abil „jucător”, sexy şi un om cât se poate de misterios pe tot parcursul interacţiunii sale cu „prada” aleasă. Mai concret, se afirmă, între sfaturi, că a întârzia puţin la întâlnire este un semn dovedind independenţa ca valoare intrinsecă a unui bărbat, că a nu plăti întotdeauna nota de plată comună la restaurant denotă forţa de caracter a bărbatului, după cum puterea de a-i adresa femeii – într-un dozaj savant – replici cinice, uneori chiar ironice şi critice, o pot duce pe aceasta la a-şi revizui ideile şi percepţia iniţială faţă de partener, valorizându-l astfel mult mai profund şi real şi, totodată, simţindu-se, la rându-i, „premiată” că a avut şansa – şi răbdarea – de a-l întâlni şi cunoaşte pe acest „hard to kill” mascul.
Într-adevăr, cam „hard” şi total lipsit de romantism şi de nuanţe acest ghid al „Pick Up Artist”-ului american de azi. Ca european „clasic”, cred că tot tandreţea reciproc relevată şi cultivată în cuplu constituie temelia solidă a acestuia şi nicidecum tacticile de cucerire auto-impuse şi urmărite lucid şi rece, ca un tratament ori ca o cură de slăbire, în cursul cărora te chinuieşti să ingerezi ceea ce nu-ţi place şi să renunţi la atâtea lucruri delicioase ce dau, de fapt, farmecul, „sarea şi piperul” oricărei descoperiri esenţiale, cum ar fi cunoaşterea şi apropierea între bărbat şi femeie…
Şi mai greu de acceptat mi se par eforturile de a asimila dogmatic şi consecvent – „cu creionul pe hârtie” – diverse „coduri eficiente ale seducţiei”, diverse strategii sofisticate care să te ajute să îţi ameliorezi progresiv „impactul” asupra anturajului (ceea ce se cheamă „carismă” în contextul social şi „farmec personal” în cel amoros). Cu un singur scop, rol al unicei obsesii: a-ţi dezvolta – precum muşchii la sala de forţă! – facultăţile de a releva şi întreţine, progresiv, interesul femeii jinduite, într-un mediu ostil şi egoist, închis şi stressant, prea puţin propice întâlnirilor şi comunicării sincere.
O simplă enumerare a doar câteva din „sursele de inspiraţie” ale seducătorului perfecţionist şi disperat de azi ne-ar putea pune serios pe gânduri; > cărţi tratând despre dezvoltarea propriei personalităţi – în speranţa, nu o dată eşuată, de a-ţi construi o personalitate cu mult mai dură, mai rezistentă decât cea pe care o datorezi naturii tale intime şi formării de tinereţe, una „impermeabilă” la destabilizare, descurajare, pesimism…; > cărţi clasice de strategie militară (!), în scopul anticipării şi rezolvării situaţiilor de asalt şi conflict („ţintă” izolată, învingerea „anturajului-obstacol” ostil, eliminarea concurenţilor etc.); > lucrări serioase de psiho-sociologie, în dorinţa unei mai bune înţelegeri a mecanismelor de funcţionare a grupurilor de oameni şi a găsirii mijloacelor de a le câştiga simpatia…; > literatură consacrată programării neuro-lingvistice, pentru a învăţa cum să induci în mintea interlocutorului diverse emoţii şi stări de spirit, care, subtil orchestrate, pot ajuta considerabil seducătorul în demersul său.
Se ştie, nici Casanova nu a fost un analfabet. Dimpotrivă, a fost unul dintre cei mai culţi şi îndrăzneţi oameni ai vremii sale. Cu toate acestea, „arsenalul” seducătorului american – sau, mai rău, „americanizat” – îţi dă fiori. Şi nicidecum din cei pe care doctul „agăţător” speră să îi inducă, într-un final, femeii „vânate”. Să mergi la întâlnire nu cu inima bătând de emoţie, ci cu capul plin de „scheme tactice” nu mi se pare deloc de invidiat. Oricum, ele depăşesc puterea mea de înţelegere…
