Cezar STRATON:
Ce este seducţia? Conform unui dicţionar, seducţia este procesul prin care un individ ori mai mulţi „farmecă” – prin strategii înnăscute şi strategii însuşite – alte persoane, uneori din plăcerea pură de a plăcea, alteori pentru a obţine ceva (un câştig material, raporturi sexuale sau încheierea unei căsnicii, de pildă). Adeseori, în percepţia religioasă, „seducţia” este considerată ca o formă acuzabilă de „ispitire”, o invitaţie la păcat, ca un act imoral.
Atunci când nu are un scop pecuniar, procesul de seducţie se desfăşoară, de regulă, în cadrul flirtului.
O dovadă că mentalităţile comune sunt încă profund tributare modului patriarhal de gândire, dominant şi azi, în ciuda succeselor obţinute în direcţia emancipării culturale, civice şi sexuale a femeii, este că seducţia e considerată, fără excepţie, o calitate, un atribut masculin: atracţia exercitată de femeie este încă interpretată – în societăţile patriarhale – ca o incitare la păcat ori chiar la viol. Ceea ce e numită „seducţie” în cazul bărbatului e asimilată cu frumuseţea la femei. Dar capacitatea de a-şi dezvolta şi fructifica acea inefabilă aură de farmec erotic activ îi e rezervată primului, femeia trebuind să se mulţumească a fi „aleasă” de bărbat pentru datele ei genetice ori, eventual, „îmbunătăţite” prin vestimentaţie şi machiaj.
Pentru publicul larg, cei trei mari seducători-model au fost şi au rămas Casanova, Don Juan şi… James Bond. Caracterul fictiv, artistic al ultimului din personaje este un indiciu important: el arată realitatea că seducţia este un proces foarte greu de definit, iar farmecul pe care un individ îl degajă rămâne o percepţie foarte subiectivă. Putem vorbi despre o „rezistenţă instinctivă” a simţului public, comun, la investigarea şi definirea, cu argumentele ştiinţei, a unui domeniu pe care epoca romantică şi adolescenţa fiecăruia l-a încărcat cu mituri puternice; cum ar fi, de pildă, cel al „dragostei la prima vedere”.
În societăţile occidentalizate – adică cele ce împărtăşesc modelul şi valorile iudeo-creştine – seducţia, ca efort susţinut, programat, cu ţintă heterosexuală, este, ziceam, un atribut tipic masculin: bărbatul trebuie să fie incitatorul, partea activă, luptătorul. Prin comparaţie, femeii îi revine o ipostază mai curând pasivă, bazată pe necesara punere în valoare a atuurilor ei şi pe emiterea a aşa-ziselor „indicii de interes”. Aceste semne – variate şi majoritar inconştiente – joacă rolul unor „balize luminoase” pentru dirijarea şi atragerea bărbatului, a unui (dacă vreţi) semafor ce îşi schimbă, treptat, culoarea, din roşu în verde. Scopul: a semnala iniţiatorului că poate stabili primele contacte şi continua demersurile către ţinta finală…
Procesul „clasic” de seducţie ar putea fi, aşadar, definit ca fiind răspunsul activ al bărbatului la invitaţiile – mai mult sau mai puţin subtile – reflectând interesul crescând al femeii pentru el.
Totuşi, mulţi bărbaţi nu ezită să întreprindă eforturi deloc neglijabile, repetate după îndeplinirea „misiunii”, în sensul de a atrage atenţia unor mereu noi necunoscute şi de a aprofunda relaţia până la atingerea gradului de intimitate dorit. Acest tip de comportament – ce are grade foarte diferite de oportunitate şi onestitate – este numit, de obicei, în mod peiorativ, „agăţat”. Dar el, cel mai adesea, nu reflectă în mod real şi corect caracterul voluntar şi adesea de bună credinţă al eforturilor bărbaţilor numiţi în mod ironic „fustangii”. A reduce succesul „seducătorului” la determinante fizico-chimice ar fi, desigur, o greşeală, aşa cum este orice simplificare grosieră a complexităţii presupuse de relaţiile bărbat – femeie. Cu toate acestea, rolul feromonilor nu poate fi ignorat. Deşi funcţia lor a fost studiată mai aprofundat în domeniul animal, este evident că aceste misterioase substanţe joacă un rol major şi în „chimia” dragostei. Una din cele mai cunoscute experienţe în acest sens este cea prin care s-au impregnat scaune din săli de aşteptare ori de cinema cu feromoni masculini: femeile au ales în mod majoritar aceste fotolii, pe când bărbaţii le evitau sistematic…
Mirosul are un loc important în această poveste. Reperele esenţiale ale alegerii partenerului sunt însă diferite pentru fiecare dintre cele două sexe: dacă femeile acordă multă importanţă statutului şi perspectivelor financiare ale bărbatului, acesta se focalizează asupra vârstei şi frumuseţii fizice ale partenerei, care sunt indicatori ai fertilităţii feminine.
Rolul aparenţei fizice şi al vestimentaţiei este studiat de „sociologia corpului”. În lucrarea sa „Le poids des aparences”, Jean-François Amadieu citează o faimoasă experienţă ce a stabilit că un raport de 0,71 între circumferinţa taliei şi cea a şoldurilor unei femei este considerat, în mod instinctiv, ca fiind ideal de către bărbaţi. Altfel spus, un raport de 64/90 cm între talie şi şolduri este perceput ca fiind cel mai atractiv, deoarece denotă o stare bună de sănătate şi fertilitate a femeii, pe lângă calităţile sale genetice. După un termen modern – „sexy” – atracţia reciprocă nu e dată atât de vestimentaţie, cât de felul în care ea pune în valoare – ori dimpotrivă, devalorizează – calităţile unei persoane. Decolteul sau rochiile mini sunt doar două exemple în sprijinul acestei „ambivalenţe”.
Gesturile sunt esenţiale în „limbajul seducţiei”: un cunoscut psiholog scria recent că în cele mai multe culturi tinerele fete flirtează în acest fel: un surâs discret, o ridicare din sprâncene, o uşoară îmbufnare, evitarea privirii „atacatorului”. Rolul privirii este unul esenţial: E. Hess, un specialist american, a constatat că dintre două fotografii reprezentând aceeaşi femeie bărbatul o preferă pe cea cu pupilele dilatate, dovadă a dorinţei sexuale.
