Ştiind că toate cele de aici pier în flacăra celor de mai înainte, marii teologi au ajuns la concluzia că mila lui Dumnezeu este mai mare decât dreptatea Lui. Şi aceasta, după ce cel care a stat în dreapta Învăţătorului, în timpul lucrării Sale publice, şi în ceasurile grele ale suferinţei pe Golgotha, a lăsat umanităţii una dintre cele mai mari cărţi ale omenirii – Evanghelia a IV-a, o Odă a Iubirii.

Ori părintele Ilarie Antonovici a făcut şi face parte din această Iubire infinită a Dumnezeului infinit. Nu ştiu ce scăderi a avut – că a întârziat la sfat cu megieşii, că a îngăduit hramurile peste cumpătare, că a gustat din vicleana licoare, cu cei dintr-un lut, că nu a înfricoşat pe nimeni cu canoane, nerespectate de altfel nici de cei ce le întăresc; ştiu însă una şi bună, că un aşa om cumsecade, iertător şi nefăţarnic în cler nu am mai întâlnit niciodată.

Nu am trăit nicăieri şi niciunde o stare de mai bucuroasă ucenicie sacerdotală ca în preajma părintelui Ilarie. Dacă ar fi fost ca să mă înfieze cineva, lui m-aş fi încredinţat! Cândva am alcătuit un şir al oamenilor buni, irepetabili, iar între cei dintâi l-am menţionat pe părintele Ilarie. Azi, revăzând acel şir, păstrând numele adunate în timp, subliniez irevocabil: primul om bun din viaţa mea este Ilarie Antonovici…

Eram student la Sibiu, în de neuitată confrerie cu Iosif Stanc din Reghet, Deva, cu Alexandru Gherghel, acum la Densuş, cu Ilie Motoveleţ, acum la Geoagiu Băi, cu Mircea Munteanu de la Bacău, cu Grigore Conea de la Năsăud, cu Dumitru Gliga, acum… patron peste „Pacea” din Suceava, cu Viorel Lazăr (Selim), acum la Mihoveni, cu George Săhleanu, fiul părintelui Nicanor, acum la Valea Moldovei, cu Mircea Dabâca de la Calafindeşti – preot în linia clasicilor bucovineni şi cu Dumitru Valenciuc, paroh la Volovăţ, istoric de mâna întâi – în acel anotimp al existenţei mele, ucenicia de ţinut minte mi-am făcut-o la Volovăţ. Aveam acolo – şi e şi acum, aproape nonagenară – o mătuşă a mamei mele, Valentina (Tinuţa), căsătorită aici cu Toader Vicol (Bodai). Ea îi vorbise părintelui despre mine, iar părintele, care părea un ţăran simplu, cuviincios, surâzător, de la prima întâlnire mi-a căzut drag. Veneam de la Suceviţa – în spate era mănăstirea cu monahii ei vechi, mai mult contemplativi decât cărturari. La Voievodeasa era paroh arhimandritul bizar Vicenţiu Balaş de pe Dunăre. Eram prieten cu „Georgică a popii”, un fel de fiu al lui, dar nu în aşa măsură încât să fiu în dreapta arhimandritului. Părintele Casian nu avea insomnii din cauza absenţei mele: el era rezervat faţă de absolvenţii teologi fără ani de Seminar; cândva, când zburătăceam eu spre cele… supranaturale, părintele Casian, cu rigoarea lui nemţească, pedagog cu asprime, s-a arătat dezamăgit că nu am venit să iau ore la el. Şi aceasta, numai dintr-un singur motiv: mi-a spus oarecând aşa: „Fierarul are bani şi o să înveţi”. Pe mine m-a revoltat acest cuvânt şi, cum eu ştiam cum câştigă tata un ban, dis-de-dimineaţă şi noaptea târziu de pe gloabele amărâţilor porniţi ori ieşiţi din pădure, mi-am zis: „O să învăţ şi fără banii fierarului”. Şi aşa am făcut, chiar dacă la primul examen, la Sibiu, am căzut la proba de limba latină. Îmi amintesc, a fost mare zbucium acasă, dar maica Nimfodora de la mănăstirea Movileştilor i-a potolit pe toţi şi a încercat să le tămăduiască pe toate…

Părintele Casian avea altă metodologie, altă prestanţă şi nu era simplu să creşti în dreapta sa. Ştiam de calvarul vărului mamei mele, Nicolae Bodnărescu, cantorul, cât de greu a trecut probele psaltichiei cu părintele asprit în puşcării. Casa părintelui Ilarie devenise pentru mine mai caldă decât casa părintească. Îmi era dragă pentru că avea o arhitectură românească, bătrânească, după tipicul celor de demult. Îmi era dragă pentru că era o Casă a satului, o axă, un punct în care se intersectau vii cu morţii. Era în cimitir, chiar la intrare, un fel de avanpost, simplă, curată, ospitalieră, încât făcea cimitirul blând, ademenitor, prietenos. În acest sălaş s-au botezat prunci, s-au dezlegat patimi, s-au auzit proverbe şi cuvinte de aur, mai ales când Felicia, soţia părintelui, ajutată de mândre gospodine, îl aşteptau în capul mesei pe Clement Antonovici, poetul şi dascălul de la Suceava, frumos întâmpinat de fiecare dată la Ziua Crucii de parohieni şi de preoţii, revărsaţi din târgul Rădăuţilor, Rinaldo Vasiliu, Ioan Boghean, Traian Turanschi sau Ioan Ciornei.

Eu înseram la mătuşa Tinuţa, venind în amurg cu sania cârmuită de verii mei Grigore, Ionel ori Dragoş, alături de Maricica ori Angela – la vremea roirilor tinereşti – şi, după sfat lung cu Bodai, ori adormeam în căsuţa modestă de peste drum de biserică, ori mă aciuam în casa din cimitir. Mă aştepta blândul părinte până când în sat se stingeau toate luminile. În patul bun cu cuverturi vişinii ori cu înfloritură verde, răcoarea de casă primitoare îmi făcea somnul întremător. Bătrânica bună, Felicia, sta cu ochii pe mine să nu mi se desfăşoare mindirul, să nu răcesc, acoperindu-mă grijuliu cu o gingăşie pe care poate nici fiului ei nu i-a arătat-o. Pot fi uitate aceste clipe?

Apoi, dimineaţa, când încă zarea nu se desluşea din apele nopţii, sub înmulţitele stele ascuţite, îngheţate, părintele trezit, în ciorapi de lână, neauzit aprindea lampă din căpătâiul patului. Se uita la ceasul rotund de pe perete şi după ce sta descumpănit o clipă, agrăia abia silabisit cu blânda consoartă, mai mult prin semne, căci ea suferea de surzenie. Mă mai lăsa în aşternut până ceasul îşi rotea încă o dată arcul şi mă prevenea şoptit: „Ar cam fi de ne pregătit de drum”. Copiii se auzeau cum rup omătul şi cum larma creşte dincolo de gard. Ei aveau doar de a ţine ochii pe fereastra părintelui; când se lumina perdeaua era limpede că odaia e petrecută de paşii săi şi că lumina dinăuntru se făcea început al rosturilor din afară.

Cum se arăta sâmburele de foc în bulbucul lămpii, copiii începeau să freamăte, li se ţuguiau gurile şi chiraleisa pornea chiar din ograda părintelui. Blândul Ilarie îmi lăsa în seamă jumătate din sat, iar dacă paşii i se îngreunau seara, îmi trimitea cuvânt să duc şi uliţele pe care nu a trecut. Eu mergeam cu Orest, dascălul, şi cu cetaşii adunaţi din vecinătatea lui; părintele îmi îngăduia să port rasa popească şi-mi da şi câte un epitrahil vechi, doar ca să-mi fac deprinderi, nu ca să mă cinstească cineva ca pe o faţă bisericească mai altfel decât cei din turmă. Am bătut toate uliţele satului, am suit şi am coborât colinele locului şi nu a fost casă în care să nu intru. Îmi aduc şi acum aminte de moşul Ifrim, de Bordei, vânătorul, de fraţii Hâj, de Lazarescu, de neamurile lui Bodai… Părintele nu mi-a numărat niciodată banii agonisiţi; îi scoteam din buzunarele de dinafară şi de sub căptuşeala hainelor şi-i lăsam anapoda pe o măsuţă mică. Îmi ajungea bucuria de a vedea satul, de a fi împreună cu copiii zglobii în care mă multiplicam cu toată copilăria mea cheltuită pe prundurile de-acasă. Dar părintele Ilarie nu se oprea la atât – lua din banii adunaţi cum ar fi luat fân dintr-o căpiţă, fără să numere: „E truda ta, îţi vor prinde bine”, îmi zicea surâzător, iar maica preoteasă făcea acelaşi gest apucând cu mâna din hârtiile mototolite: „Aceştia adaugă-i din partea mea!”. Iar în zilele în care urmau Ajunurilor, părintele îmi lăsa toată libertatea să tălmăcesc înţelesurile sărbătorilor. La Volovăţ mi-am pus la punct retorica. Îi auzisem pe Rinaldo Vasiliu, pe Zaharia Fărtăieş, pe Ioan Boghean, pe Victor Bobu, pe Casian Bucescu, pe Arcadie Repta şi doream să fiu ca ei. Părintele Ilarie mi-a înlesnit acest exerciţiu şi am luat seama că oamenii mă ascultă şi mă agreează, propunându-mi chiar să vin alături de bunul părinte Ilarie, văzând pacea dintre noi şi cunoscând şi opţiunea lui. Eram tratat în familia Antonovici ca un fiu, ca un vlăstar odrăslit din aceşti exemplari oameni de o generozitate pe care nu am mai întâlnit-o niciodată.

Steaua care te călăuzeşte însă îţi pune raza înainte nu după vrerea ta. Părintele a intrat în suferinţă – i-am văzut pietrele pe care doctorii le-au scos din trupul său istovit. I-am adus un ultim omagiu din marginea ţărânii, nu în cuvintele meritate, căci la asemenea ocazii au loc concursuri ad-hoc de elocvenţă între „iubitorii de praznice” pe care eu am învăţat să le detest. Casa cu amintirile fabuloase de iarnă s-a năruit; doamna Felicia a trăit din mila unor rubedenii, surdă, rătăcită, uitată chiar şi de enoriaşii care altădată au aşezat-o în capul mesei; Aurel, singurul lor fiu, s-a risipit departe de satul din marginea târgului şi s-a adăugat la mormintele locului încă tânăr, anonim, prohodit din jertfa câtorva inimi milostive. Şi Bodai a murit; mai este Tinuţa…

Au venit alţi ani, alte rosturi. Amintirile nu au pierit – mă uit din vreme în vreme la o fotografie de nuntă şi-l văd pe părintele Ilarie cum aşază cununa de argint în toiul ceremonialului. De cercul ei sunt prinse şi degetele părinţilor Casian, Cristureanu şi Iosif Stanc, prietenul meu de la Geoagiu din vremea studenţiei sibiene.

Părintele Ilarie Antonovici, subliniez încă o dată, nu a fost nici un biblicist notoriu, nici un misionar cu năvodul plin, nici un ctitor de turnuri impozante, el a excelat doar prin bunătate. Şi nu ştiu dacă nu turnurile, bibliotecile şi toată semeţia nu-i destrămare de fum pierind ca ceara atinsă de foc, înaintea fericiţilor cu inima curată pe care îi aşteaptă Împărăţia despodobiţilor de nemernică slavă. | Constantin HREHOR