475 de ani de la terminarea zugrăvirii şi 400 de ani de la terminarea eclesiarniţei # La hramul de Buna Vestire
În acest spaţiu unde moştenirea bizantină avea să devină un reper, un model aulic pentru arta religioasă, pentru muzica liturgică, pentru nomocanoane şi pentru cronici, nu puţine sunt mărturiile care dovedesc că drumul septentrional menit să lege Bizanţul de noile suveranităţi importante ale Europei răsăritene, trecea prin Moldova Muşatinilor, după cum tot nu puţine sunt mărturiile că Moldova se afla la fruntariile unei lumi europene a goticului extins până în Transilvania bisericilor hală din oraşele săseşti, până în spaţiul galiţian şi polono lituanian de unde veneau din epoca celui dintâi muşatin planuri de cetăţi şi de biserici, paramente şi boltiri ogivale.
Dacă în domeniul arhitectural ecleziastic Nordul Moldovei este un punct de plecare, şi în ceea ce priveşte programul iconografic al picturilor murale „acele împărăteşti mantii colorate care … au fost aşezate pe umerii de piatră ai ctitoriilor domneşti” se poate vorbi de un program aparte.
În „Cuvânt înainte” la capitolul „Pictura„ din lucrarea Les eglises de la Moldavie du Nord des origines a la fin du XVI –e siecle, publicată la Paris în 1930, tradusă şi în limba română în 1984, francezul Paul Henry afirma cu o siguranţă căreia multă vreme nu i s-a adus contraargumente, că „Secolul lui Ştefan cel Mare fusese secolul arhitecturii, secolul lui Petru Rareş a rămas cel al picturii”. Cât adevăr ascunde această aserţiune, pe care însuşi autorul ei o nuanţează imediat în sensul acceptării ideii că „aceasta nu înseamnă că secolul precedent nu ne-ar fi lăsat câteva fresce, şi chiar deosebit de frumoase, dar pe lângă faptul că cele din secolul al XVI –lea s-au păstrat mult mai bine şi se pretează mai bine studiului, acesta este secolul în care pictura moldovenească îşi dă întreaga măsură a geniului său, acoperă cele mai neînsemnate porţiuni de pe suprafaţa interioară a zidurilor, năvăleşte în exterior, peste care îşi va extinde peste puţină vreme stăpânirea, în timp ce artiştii credincioşi până la pedanterie tradiţiilor bizantino sârbeşti, îndrăznesc totuşi să fie ei înşişi şi să-şi manifeste originalitatea, fie în temele iconografice, fie în expresie şi sentiment „
Spre deosebire de arhitectură, care este datată prin pisanii, pictura nu beneficiază de avantajul inscripţiilor dedicatorii, astfel încât o cronologie absolută este greu de stabilit, în ciuda a numeroase încercări de a urmări succesiunea în timp a ansamblurilor, de această dată complete, acoperind practic fiecare centimetru din suprafaţa internă a zidurilor.
