Îmi închipui că, în astă blândă toamnă – anotimp în care albastrul cerului se arată în chiar toate, nesfârşitele nuanţe de albastru – Voroneţul (iar când îi rosteşti numele, nefiind localnic, spui Mănăstirea) nu-i tocmai altfel decât cel de ieri ori altfel decât cel de mâine. Deşi… Voroneţul lui Ştefan, Voroneţul oricând reverberând credinţă şi cultură în conturul străvechi al Moldovei şi în harta fără de hotare a românismului. În timpurile mai din urmă, în 1991, aici avea să se reaşeze viaţa monahală, iar apoi mănăstirea avea să aibă parte de lucrări de reconstrucţie şi de restaurare.
Sunt numai două aspecte, însă dintre cele deosebit de importante, legate de numele celei care se află în fruntea obştii mănăstireşti, percepută atât de maici, cât şi de cei care îi cer sprijinul, drept „măicuţă iubitoare”. Avea să fie ca la numai 12 ani, într-un sat din părţile Iaşiului, să-şi asume responsabilitatea de „administrator” al unei familii cu 9 copii. Apoi, la 21 de ani, să aleagă viaţa monahală; şefa promoţiei sale, la Seminarul de la Agapia; nu peste mulţi ani, devine economă la Moldoviţa; pe urmă, un decret al vremii, o alungă din mănăstire şi se retrage la Biserica Golia, pentru 8 ani; revine la Moldoviţa, unde se ocupă, printre altele, de ghidaj şi de treburi administrative; iar din 1991 alcătuieşte şi este una cu noua obşte a Mănăstirii Voroneţ.
La Voroneţ, astăzi, maica stareţă purtătoare de cruce Irina Pântescu numără ani rotunzi şi nu puţini. Şi nu puţini sunt cei care au a-i arăta recunoştinţa! Iar peste ani privind noi, nu ne vine a gândi la durată, ci la durabila lucrare. Mirabila lucrare! | L.D. Clement
