Zece reguli pentru a rămâne mereu îndrăgostiţi

> Despre rolul preotului în psihoterapia familială

Dr. Vasile M. DEMCIUC:

Statisticile confirmă că trăim într-o vreme în care graficul divorţurilor explodează. Trei din cinci căsătorii de desfac. Cum se explică această statistică îngrijorătoare?
Cine nu visează la o iubire veşnică, şi totuşi nu suntem dispuşi să facem compromisuri ca să o păstrăm. Cum de izbuteau bunicii noştri să îşi adune forţele şi să o ia mereu de la început? Oare nu ar trebui să învăţăm de la ei cum să acceptăm dorinţele şi nevoinţele celuilalt, punându-le din când în când pe ale noastre proprii pe planul al doilea şi, mai ales, să nu ne pierdem încrederea în ceea ce ne uneşte? Oare bunicii noştri înţelegeau mai bine şi transpuneau în practică dictonul latin „Sustine et abstine! – Îndură şi stăpâneşte te!”? Care sunt cauzele care duc la situaţii uneori tragice?
„Nu puţini terapeuţi – ne avertizează Augustus Napier şi Carl A. Whitacker – au descoperit, doar după usturătoare înfrângeri, că familia constituie un sistem”.
La atât de multele întrebări care se pot pune pe această temă încearcă să ne contureze câteva răspunsuri şi mai ales să explice de ce este atât de multă nevoie de încredere deplină în partenerul de viaţă, de a găsi puterea de a te abandona sau lăsa în seama lui, fără teama că acesta ar putea profita de vulnerabilităţile tale” (J.J. Zorski) lucrarea pr. conf. dr. Teofil Tia „Psihoterapia pastorală a familiei”, Alba Iulia 2011.
Încă de la începutul lecturii acestui studiu înţelegi un fapt care pare să surprindă: calitatea raporturilor de încredere cu partenerul de viaţă îşi are originile încă din copilărie, în calitatea raporturilor cu părinţii.
Autorul ne explică ce înseamnă, potrivit „terapiei familiale” noţiunea ,,bolnav”. Bolnav nu este copilul cu manifestări patologice, soţul alcoolic sau soţia suferindă de depresie, ci întreaga familie. Şi urmează explicaţia că în sânul unei astfel de familii se vor descoperi, inevitabil, realităţi precum „lipsa comunicării, interacţiune inconştientă negativă” etc.
După „Introducere”, în care sunt creionate câteva „Mutaţii de paradigmă în psihoterapie”, pr. prof. Teofil Tia prezintă un „Scurt istoric al terapiei de familie”, ai cărei fondatori au fost psihoterapeuţii John Bell, Virginia Satir, Carl A. Whitacker, Don Jakson, Nathan Ackermann.
Freud a fost primul care a atras atenţia asupra „familiei ca primă cauză a tulburărilor psihice”, înţelegând astfel şi rolul acelui congres al psihanaliştilor de la Lyon din 1936 cu tema „Nevroza familială şi familia nevrotică”. (Cât de actuală ar fi convocarea unui asemenea congres şi în zilele noastre!).
Autorul insistă apoi pe „Terapia cuplului şi consilierea familiei”, momentul terapeutic esenţial constând în examinarea, analizarea şi identificarea trecutului familial propriu şi a influenţei pe care acesta o exercită asupra raportului actual cu partenerul. Această analiză, preotul poate să o facă prin metodele şi cu ajutorul mijloacelor specifice tainei preoţiei.
Urmează apoi înţelegerea faptului că terapia raportului de cuplu pretinde o „împreună creştere”, fapt ce implică, pentru fiecare dintre parteneri, o graduală cunoaştere şi recunoaştere a „patrimoniului moştenit din familia de provenienţă” şi curajul de a se detaşa de tot ceea ce este negativ.
„A recunoaşte realitatea – accentuează autorul – presupune a lua act şi a accepta atât propriile limite, cât şi pe cele ale partenerului”. Cât de mult adevăr este în această afirmaţie! Am putea spune că ar putea fi o axiomă existenţială. Şi continuă părintele profesor că „dragostea este un rezultat al lucrării harului lui Dumnezeu în sufletul cuiva”.
Deseori auzim: „Dacă dragoste nu e atunci nimic nu e”. Dragostea trebuie înţeleasă şi trăită de cei doi parteneri ca „o realitate care trebuie permanent recâştigată”, pentru că ea este un fruct al eforturilor în doi, însă simultan şi dar al harului lui Dumnezeu. „Bis vincit qui se ipsum vincit – De două ori învinge cel care pe el însuşi se învinge”. Acest dicton latin ar trebui să fie zilnic în faţa soţilor.
Urmează apoi o tratare amănunţită despre „Terapia psiho-dinamică a familiei”, cu referinţe clare pe teme ca „Rolurile familiale”, „Nevrozele familiale”, „Constrângere şi repulsie”, „Acţiunea terapeutului familial”.
Un capitol deosebit de important este „Terapia familiei şi pastorala diaconico-terapeutică – Un dialog în devenire”. În acest capitol se arată că de pertinenţa Bisericii ţin „protecţia instituţiei familiei” şi „ajutorarea persoanelor derapate într-o criză familială”. Acest capitol are şi două subcapitole „Exegeza Sfintei Scripturi în optica psihoterapiei familiale”, ce interpretează „Parabola Fiului Risipitor” în lumina terapiei dinamice a familiei; urmează apoi „Terapia familiei în lumina antropologiei creştine”. Doar plecând de la Dumnezeu este posibil un raport familial reciproc durabil şi indisolubil. Potrivit lui Eugen Drewermann, cunoscut teolog german, taina cea mai importantă a doctrinei ecleziale privitoare la căsătorie stă tocmai în faptul că „doar în credinţă fiinţa umană devine aptă de iubire”.
După citirea şi recitirea cu atenţie a unor pasaje care te captează prin profunzime, părintele profesor prezintă, în „Anexă”, „Secretul unei căsnicii durabile”, secret care este descifrat prin cele 10 reguli de „a rămâne mereu îndrăgostiţi”.
Este un privilegiu ca în epoca actuală să poţi avea în faţă un asemenea studiu şi să înţelegi ce rol important are preotul în „psihoterapia familială”, ştiind că familia „este o instituţie cu responsabilităţi de o importanţă capitală pentru om, pentru societate şi pentru Biserică” (Giordano Muraro), iar Biserica cere preoţilor să dedice spaţiu amplu familiei în acţiunea pastorală.
Aşteptăm în continuare de la Preacuviosul Părinte Profesor Teofil Tia, prodecan la Facultatea de Teologie Ortodoxă Alba Iulia, lucrări de acest gen, care sunt cu adevărat manuale pe care e bine să le răsfoim permanent.