“Dragă Vova! Nu-ţi poţi închipui cât îmi e de trist fără tine, cât îmi lipsesc mângâierile
noastre (…) Crede-mă, nu m-am atins de vreun bărbat sau femeie şi nu o voi face. Numai tu îmi eşti apropiat. Vino, nu te teme. Voi pregăti totul.” Sau, mai apoi: “L-ai uitat pe micul Ghersele… Eu am pregătit pentru noi un loc frumos. Putem trăi acolo cât dorim… Este o locuinţă minunată, acolo ne va fi bine şi nimeni nu va putea împiedica dragostea noastră. Va fi ca înainte.” Se prea poate ca Istoria să fi fost alta, să se fi povestit altcumva, iar acum să fi citit o cu totul altă carte semnată de Petrache Plopeanu dacă, îmbiindu-l cu vorbe ca cele de mai sus (în două scrisori din vara-toamna lui 1917), Grigori Zinoviev, “micul Ghersele”, ar fi reuşit să-l readucă lângă sine pe Vladimir Ilici Lenin. Dar n-a izbutit! De Zinoviev (ca şi de Marx, Engels şi Mao), ne reaminteşte Petrache Plopeanu citându-l* (în tipicul citatelor-prolog de până în decembrie ’89) în deschiderea recentului său volum, căruia îi semnează şi coperta, “Balcoanele roşii. Poeme de clasă(te). (o istorie eroico-comico-erotică a comunismului)”, editura Editgraph, Buzău, 2012, cu o postfaţă de Valeria Manta Tăicuţu – „Balcoane (de)clasaT”. Un volum de poeme – autorul le zice „p(r)oezii”, la aproape 15 ani după ce constănţeanul Mircea Ţuglea le schiţa conceptul (înainte de… ProTv!) – prin care autorul are ca obiectiv, după cum observă Valeria Manta Tăicuţu, „re-crearea unui raport dintre poezie şi istorie” (spre deosebire de autorii, foarte numeroşi, care plasează poezia, eventual cu „P”, în afara istoriei); la distanţă de „epoca de bronz”, textele evocă o nu de tot apusă Epocă de Aur. Într-un iureş debordant de recuperare a clişeelor şi a unei realităţii care le consacrase spre a le transforma, parodic, în acute denunţuri. „Eroismul”, bulibăşeala, tristeţile şi mizeria, într-un caleidoscopic amestec, nu-s departe de a evoca, în manieră (post-?)postmodernă, „Ţiganiada” lui Budai-Deleanu: „…dar poemul bate apa în piuă şi adaugă unele ingrediente din arsenalul/ luptei de clasă a II-a de data aceasta/ (…)/ poemul de faţă trebuie denunţat cu tărie (70-80 de grade)/ să se ridice şi să ne spună de ce seamănă discursurile/ domnilor&company/ de ce bate câmpii când ar trebui să-i are să-i semene/ să culeagă roada bogată/ pentru export în ţările lumii a III-a (am ajuns şi în clasa asta)// numai aşa putem raporta salvarea fără discuţie a abatajului stahanovist” (dintre multe posibile, un exemplu de la pp. 71-72). Episoade de un absurd contrarevoluţionar, dar mai ales o ironie de element duşmănos, reacţionar, diversionist, pe dos propagandistică, pipărează fiecare poem, fiecare pagină, corodează târziu epoca zice-se dusă, iar pe alocuri câte un tentacul al astei hâde hidre în aşa chip zugrăvită-n alertă vorbire şi închipuită mişcare se-ntinde de colo, de unde-i repovestită istoria, până-n vremea lui azi, urzicând cu cioburi din povestea foarte recentă, pe care n-o terminarăm de trăit pentru a o zice pe îndelete: „etnobotanice”, „salarii nesimţite” („pe-treceri nesimţite şi morale”) etc. S-ar zice că înlănţuirea aceasta de poeme (ce s-ar putea rezuma, într-una din expresiile sale posibile, într-un sincer „huo!!!” urlat din adâncul bojocilor) e cumva în tonul unui gen de artă-divertisment sau de istorie recentă compusă din anecdote indecente ce pare a se contura pe la noi în ultima vreme. Gen care ar propune să ne revizuim amintirile rânjind sau zâmbind într-un anume fel, nu purificator, ci ca rezultat al încă unei spălări de mâini şi a unei spălări de creieri, precum prin acea Ceauşească desnuda propusă de Marilena Murariu. Însă, în plus, cartea lui Petrache Plopeanu (cu care n-am auzit să se rupă gura vreunei emisiuni naţionale de ştiri, la oră de vârf) conţine, totodată, un tragism nedisimulat şi onest. Fiindcă, de pildă, rânduri precum „povestea continuă spune cerşetorul de la colţul cantinei sociale/ el nu a plecat în italia/ nu a plecat în spania/ a rămas împreună cu ceilalţi care cerşesc la stat” incriminează o voce a textului că ar fi fiind şi „certată cu morala capitalistă”. „Taci/ – îi răspunde o alta (sau tot aceea?) – taci naibii odată nu vezi că nu te ascultă nimeni în republica asta”.
L.D. CLEMENT
* ”(…) Te sărut pe tine şi fundul tău marxist. Al tău, Ghersele”
