De-ar fi să fie încă o revoluţie ca aceea din 1989 – dar nu cred şi dacă m-ar întreba cineva – dar nu se mai întâmplă, dar dacă! voi spune că pentru mine Revoluţia Română din 1989 a fost ca o nebunie frumoasă care ne-a adus colinde adevărate de Crăciun, frăţietate timp de câteva zile şi speranţe tot aşa.
Ce s-a ales din toate? Vedeţi şi dumneavoastră mai ales la televizor, acolo unde cei mai mulţi aţi văzut şi revoluţia: certuri, ură, minciună – de obicei electorală, ca şi mai înainte, turnăturii sau mai elegant‚ ”delaţiuni’, crime, arestări politice, ca şi mai înainte dar acum la vedere, la televizor! Mai nou: violuri, trupuri goale prezentate ca ”artă” şi curvăsărie pe faţă (nu numai politică) vandută ca ”libertate” , inclusiv homosexualitate dată ca ”opţiune” .
Gata! Nu mai pun nici ghilimele, că înţelegeţi voi, tot.
Dar omul obişnuit, cel care a participat direct sau poate numai cu inima la Revoluţie, cu ce s-a ales? Mai cu nimic. Ba nu, ceva tot a primit: şomaj controlat, muncă la negru la fel de prost plătită ca şi cea de la stat, exod de braţe dar şi de inteligenţă peste hotare, plată de miliarde de euro la fondurile europene de unde nu accesăm nici o şesime din cât dăm, tarabe pline de bunătăţi la care el, omul, priveşte cu jind pentru că prin buzunarele lui suflă vântul. Ba poate chiar crivăţul după ajustările pe larg explicate şi decise de puternicii zilei. Aceşti puternici, care cu puţin înainte de Revoluţie erau încă nedezvoltaţi şi de la tribune uteciste sau pioniereşti pupau mâna conducătorului iubit, duce-s-ar după el! Sau erau subdezvoltaţi şi pupau dar şi păpau tot ce prindeau atunci. Ca şi acum! Vorba aceea: la vremuri noi, tot ei.
Pensionarii au devenit întreţinuţi de către stat. De ce? De ce se spune aşa? Nu au depus zeci de ani cota parte din salariu pentru pensie? Ce au făcut aleşii noştri dragi cu acei bani? Pe unde i-au ascuns, pardon investit!? Oare nu-i găsim dacă am căuta bine, dacă ar dori cineva să-i mai caute, pe la niscaiva privatizări dubioase ale te miri cui?
Luptătorii din Revoluţie, cei răniţi sau cei care au avut noroc să nu moară dar au stat sub gloanţe riscându-şi libertatea, viaţa sau integritatea corporală şi au primit iniţial printr-o lege a recunoştinţei certificate, medalii şi caţiva lei în punga goală, sunt acum arătaţi cu degetul de toţi estropiaţii, cocoloşiţii pe sub paturi sau birouri, fugiţii de la greu şi risc din timpul zilelor lui decembrie 89. Ei , laşii de atunci sau copiii lor pe acea vreme nevolnici , vin să ne dea lecţii sau să-i insulte pe cei care din strada plină de gloanţe le-au adus viitorul ce i-a îmbogăţit, i-a guşat, i-a parlamentuit, i-a guvernuit şi aşa mai departe. Vechile cuvinte nu mai pot exprima deziluzia adevăraţilor luptători. Trebuie inventate cuvinte noi, pe mica măsură a celor ce le merită.
Dar lasă, au mai rămas în viaţă de fapt numai 2700 de revoluţionari autentici, dintre cei care în 1992 şi-au făcut propriul recensământ corect. După aceea mulţi şefi de comisii şi paracomisii inventate de guşaţi, au sporit pe bani buni, în fals listele şi au acordat certificate prietenilor, rudelor şi cotizanţilor lor. Au început apoi să strige: uite ce s-au înmulţit revoluţionarii! Cum, prin diviziune? Sau prin şmecheriile pur economice, prin fraudele şefilor puşi de guvern sau parlament? Cine nu vrea să despartă grâul de neghină şi acum preferă – pentru a-şi ascunde hoţiile – să arunce şi copilul din covată odată cu apa de lăit.
Nu vom mai avea cu cine să-i comparăm pe guşaţi, nu se vor mai îngrozi de oglindă… Aşa cred ei, dar dacă nebunii ăia, câţi or mai fi, ei şi copiii lor şi copiii copiilor lor care acum să tot aibă şi ei vreo 20 de ani, ies din nou în stradă şi când se plictisesc să strige pun mâna pe pietre şi sparg geamurile şi capetele guşaţilor? Ei? Cine-i mai apără: poliţia civilă cu salariile ciuntite şi mânjită acum cu un procent-două după ce le-a tăiat un sfert? Armata plecată la ordine de afară pe alte coclauri şi care, oricum, îi iubeşte ca sarea-n ochi? Serviciile? Alea pot informa, dar nu pot apăra decât 2 – 3 ore, o zi – două. Şi pe urmă, după 3 zile, după o săptămână, după o lună, ce te mai faci domnule guşat? Poporul poate răbda mult timp şi multă nevoie, dar tu? Şi dacă vine din nou tăvălugul, halal să-ţi fie.
Dar eu, eu sunt sceptic. Cred că domnii cu guşă şi gulere albe din parlament, din guvern, din iniţiativele particulare şi proiectele europene, ca şi domnii fără guşă dar tot de pe acolo, pot sta liniştiţi mult şi bine. Pentru mine Revoluţia a fost o nebunie frumoasă, superbă chiar, dar a fost. Dacă voi, fraţii mei, mai puneţi de una, pe mine să nu mai contaţi, eu nu mai pot veni. Spatele meu dureros de câţi guşaţi duc acum nu-i va mai putea suporta şi pe cei pe care îi veţi face în viitor cu o altă nebunie a voastră de-i ziceţi revoluţie. M-am săturat să tot cad, să tot cădem de proşti. Chiar dacă, mulţi. Deci, pe mine nu mai contaţi, eu vreau doar să-mi păstrez din revoluţia trecută dreptul de a vorbi, de a spune, de a avea opinie. Şi pentru asta nu cred că este nevoie de încă una, nouă. Nu-i aşa?
Dar dacă mă înşel? Dacă totuşi este nevoie? Dacă voi cei mulţi credeţi şi hotărîţi aşa? Ei bine, atunci daţi-mi telefon, chemaţi-mă, că vin cu toţi ai mei: copii, nepoţi, veri, cumnate, fini, vecini şi alţi mulţi proşti de-ai mei care seamănă cu voi şi ai voştri.
Atunci, aşa să rămană, daţi telefon!
Mihai MIRON
nr . 007107…
