În genunchi, pentru împlinirea dorinţelor, la Hagigadar

La ieşirea spre Fălticeni din municipiul Suceava se află „Mănăstirea Hagigadar” (mănăstirea îndeplinirii dorinţelor, în lb. armeană), cu hram de Adormirea Maicii Domnului. Este, de fapt, o fostă mănăstire armenească de maici, ridicată între anii 1512-1513 în locul (pe dealul) numit Bulai (acum, comuna Moara). Nicolae Iorga descria dealul ca fiind „o culme rotundă, parcă ar fi făcută de mână de om, pe un gorgan înverzit”.
  Drăgan Donovac(hian), negustor de vite, a fost ctitorul mănăstirii, pe vremea lui Bogdan cel Orb, fiul lui Ştefan cel Mare care i-a urmat la tron marelui domnitor moldav. Se spune că Drăgan (care nu va fi fost chiar de prin partea locului, de vreme ce a avut nevoie să facă popas chiar lângă Suceava) ducea o cireadă de vite spre Budapesta şi, ajuns pe dealul Bulai, a făcut popas şi-a dormit. În vis, auzi cânt îngeresc şi, socotind că acesta ar fi fost mesaj de la Dumnezeu, a făcut legământ ca, la întoarcere, de va fi făcut şi vânzarea de vite cu bun câştig, să ridice o mănăstire. Se mai zice însă că şi înainte ar fi fost acolo un paraclis din lemn, ulterior părăsit. Nu-i exclus ca negustorul să se fi oprit chiar la acel paraclis şi, după cum se mai povesteşte, să se fi rugat acolo. Iar în noaptea aceea, după ce îngerii cântară, să-i fi apărut chiar Maica Domnului, care l-a binecuvântat şi le-a cerut ca, la întoarcere, să clădească mănăstire acolo. 
Biserica, afirmă istoricii, s-a construit (într-un stil similar celui moldovenesc), de fapt, în trei etape: în timpul domniei lui Bogdan cel Orb (de pe vremea căruia s-au găsit monezi de argint, cu capul de bour al Moldovei şi, pe revers, cu un scut şi însemnele cavalereşti ale domnitorului); apoi în a doua jumătate a sec. XVII; biserica a căpătat aspectul de astăzi abia în a doua jumătate a secolului XIX.
Pe la 1693, o descriere în latină a Sucevei reţinea că, în sudul oraşului, se găsea o mănăstire de călugăriţe, mănăstire din veniturile căreia erau întreţinute acolo până la 40 de văduve şi de fecioare. Cu toatele trăiau acolo fără să fi depus vreun jurământ, adică fără a fi fost cu adevărat călugăriţe, dar caste şi în deplină evlavie. Când nordul Moldovei a ajuns sub administraţie austriacă (1775-1918), aşezământul era cunoscut a fi „metocul armenesc” sau, simplu, „mitoc”.
După Primul Război Mondial, numărul armenilor din Suceava s-a împuţinat, însă biserica de la Bulai n-a fost dată uitării, fiindcă avea renumele că ar mijloci miracole. De altfel, icoana din altar a Maicii Domnului este considerată a fi făcătoare de minuni. Zice-se chiar că, la un moment dat, la icoană s-ar fi aflat, „în grămadă mare”…, ochi, dinţi, urechi, picioare etc. „de aur şi argint”, în chip de jertfă. Astăzi, însă, inclusiv pe pietrele funerare din apropiere, pot fi văzute mereu monede lăsate de cei care trec pe la Hagigadar.
Loc de pelerinaj pentru armenii din România şi din lume a devenit mănăstirea din 1848. Ei se reunesc la Hagigadar de două ori pe an, mai ales de Adormirea Maicii Domnului şi de Sf. Iacob (29 decembrie), ca urmare unei făgăduinţe făcute lui Dumnezeu spre a fi cruţaţi de holera asiatică. Sfânta Liturghie se oficiază aici de trei ori pe an: de Schimbarea la Faţă, de Adormirea Maicii Domnului şi la sărbătoarea Sf. Ioachim şi Ana (se pare că în urma unei iniţiative a celebrei familii Pruncul).
Spre sfârşitul secolului XIX, comunitatea armenească din Suceava organiza, de două ori pe an, câte o colectă. Cu banii strânşi se cumpărau vite ce erau tăiate, iar carnea le era împărţită săracilor veniţi la Hagigadar. Obiceiul, numit „Madach”, poate fi pus în relaţie şi cu povestea ctitorului, dar este privit şi ca fiind o jertă adusă zeiţei Anahit, importantă pentru armeni dinainte de a deveni creştini.
   Numită azi şi „Mănăstirea Dorinţelor”, în zilele oarecare ea atrage mai ales credincioşi ortodocşi români (din zona Sucevei, dar şi de la distanţe mai mari, însă care au legătură cu traseele tradiţionale de pelerinaj prin zonă, legând nordul Moldovei, Bucovina şi Maramureşul). Se spune că, pentru a li se împlini dorinţa, credincioşii  trebuie să săvârşească un ritual tainic: să nu spună nimănui că merg la Hagigadar, acolo să urce în genunchi, bătând mătănii, dealul Bulai; din când în când se opresc şi aprind lumânări pe care le înfig în pământ; intră tot în genunchi în curtea bisericii şi, în chip asemănător, o ocolesc în genunchi de (cel puţin) trei ori şi rugându-se neîntrerupt, cu pielea zdrelită şi cu sânge şiroindu-le pe picioare; dacă prind biserica deschisă, se roagă, fireşte, şi la icoana făcătoare de minuni. Aproape în fiece zi poţi vedea credincioşi (mai ades femei) urcând în genunchi dealul Bulaiului. Iscodindu-i, afla-vei că nu-s armeni, ci inşi împovăraţi de boli, griji şi nevoi. (L.D.C.)