Cu vocea ei fluctuantă, Maricica îmi spune că doar de 8 martie câştigă mai bine, “că atunci e rost de oferit cadouri şi vin mulţi domni şi chiar şi doamne. Toţi se îngrămădesc uneori şi la noi.“ Şi la ele, însemnând că vine din spate concurenţa, căci florării sunt din belşug. Credeaţi că florăresele din magazin stau degeaba? Şi uite aşa se mai bucură şi florăresele de un ban, de o vorbă, de un destin. Pentru că, în rest, din nefericirea acaparatoare de bucurie şi zâmbete, care le ia până şi ultimul strop de vivacitate, nu bate decât vântul. Chiar aşa, “aproape mereu bate vântul”, se apleacă Maricica, completând apoi special pentru mine că “acuma ar fi şi la ambele sensuri”. Adică vântul bate din ambele direcţii…
E un fel de idealism în chiar tot ce fac oamenii aceştia, pe care viaţa îi ia la drum sau, cum am mai spus, îi lasă pe dinafară să fie doar nişte măşti goale. Depinde de moment, şi depinde de multe, sunt toate de acord cu asta. Acum aş vrea să-mi fac un ochi din străzi, din petale, din cer, din orice, prin care să deschid oameni cumpărând flori, cumpărându-le florile florăreselor şi reîntregindu-le fiinţa din suferinţa de peste zi, din frigul îndurat de la primele ore ale dimineţii.
Mă uit în jur. Lume din ce în ce mai puţină. E frig şi e vânt. Florile, şi ele, încep, în pas domol, să-şi închidă corolele, mai fără să-şi anunţe stăpânele. Timpul îşi usucă parcă şi clipele. În spuza vântului, parcă o zăresc pe Maricica. Are buze roşii. Trecătorii nu au timp să contemple buzele Maricicăi. Preţ de două, trei minute, toată lumea umblă grăbită să ajungă acasă. Nu e seară, dar peste flori şi florărese s-a lăsat un fel de pâclă. Şi s-a făcut iarăşi foarte frig.
Zgribulite şi nemulţumite, florăresele îşi strâng în tăcere florile în lăzile de carton şi în găleţile colorate. Pe jos, resturi amestecate. Tulpini uscate. Petale, fel de fel. Frunze. Florăresele calcă peste ele, fără să se sinchisească în vreun fel. Resturi puse la presat, pe cimentul gri închis. Acum e deja seară. “Mâine are să fie mai bine”, îmi zice peste umăr Maricica. Chiar a zis-o! Ca o nouă Scarlett. Scarlett florăreasa. Stau lângă tarabele părăsite şi mă întreb, de parcă n-aş avea altă treabă, ce ne-am face noi fără flori pe lumea asta. Chiar aşa, ce ne-am face? Să zicem că ar veni o zi când ele, florăresele de la Bucovina, idealistele noatre, se vor duce acasă nu venind de la tarabele cu flori, fiindcă flori nu mai sunt, ci de la butonat nu ştiu ce maşinării. Vor intra în case mulţumite în sufletul lor că acum câştigă mult, că lângă maşinile-acelea nu e frig şi nu bate vântul. Au doar un zumzet care macină clipă de clipă urechile şi sufletul.
Maricica ştie. Doamna Toader ştie. Doamna Iliade ştie. Doamna Dănilă ştie. Cititorule, şi tu ştii. Fără flori, şi poveştile s-ar usca. Cât despre mine, deşi e târziu şi bate acelaşi vânt iute, din ambele sensuri, simt că mă pierd pe o stradă alăturată, intru într-un apartament primitor şi scriu despre Florărese. Mărăşeşti 24. O poveste ca oricare alta, copil din flori.
Notă: Reportaj participant la ediţia I a Concursului judeţean „Condei de jurnalist”, Suceava, CN „Mihai Eminescu”, 2011.
