E atât de bine să ai o carte bună, să te dai în leagăn, să încerci să citeşti, să nu poţi trece de primele trei rânduri, să îţi laşi capul pe spate, să visezi, să închizi ochii, să simţi doar aerul rece şi proaspăt cum îţi mângâie urechile… Să te plimbi ziua de la un capăt la celălalt al Predealului, să te bucuri de verdele acesta crud ce te asaltează de peste tot, să dai „Bună ziua!” fără să ştii cui, să le zâmbeşti vânzătoarelor de la magazinele de suveniruri, să te joci de-a v-aţi ascunselea cu o ceată gălăgioasă de copii până la epuizare… Să îţi cufunzi picioarele în nisipul din parc, să mergi desculţă pe asfaltul cald, să priveşti trenul trecând pe sub pod, să îţi aminteşti că iar n-aveţi apă în cameră, să iei cu asalt Alimentara, să te întorci cu mâncare suficientă pentru un regiment… Să stai, să nu te gândeşti, să taci, să nu scrii…
E trecut de 11. Aştept să-şi termine R. duşul, aşa că am puţin timp de povestit. Azi-dimineaţă am fost tare harnici, la 7 fix eram deja în gară. Radu ne aştepta. Ne-a încolonat pe toţi şi ne-a perceput taxa de 1 leu, „e mai ieftin cu naşu’”. Observ că sunt mulţi studenţi în Predeal. Ciudat, zic, de obicei toţi merg la mare. Cu o urmă de modestie adaug: „toţi merg unde merg eu” şi îmi completez gândul ascunzându-mi ochii după o pereche mare, rotundă, de ochelari de soare. Trenul soseşte. Ne îngrămădim toţi pe culoarul din vagonul 3. Călătorii ne privesc insistent, surprinşi de marea aceasta de tinereţe şi de voie bună. Până la Buşteni, din păcate, nu este mult, aşa că cercetările lor rămân fără un răspuns prea sigur. Traversăm pe jos oraşul, îndreptându-ne către telecabine. Aici avem de aşteptam o oră şi jumătate, dovedindu-se, totuşi, că n-am fost cei mai zeloşi. Enervaţi şi nerăbdători, mai mulţi bărbaţi fac scandal, agasându-i şi pe cei din jur. Dragoş îşi cumpără o perucă multicoloră, readucând buna dispoziţie. Ca într-o conservă de proporţii mai mari, ne adunăm într-o telecabină. La picioarele noastre, peisaje splendide se desfăşoară în toată frumuseţea lor, lăsându-ne împietriţi şi cu răsuflarea tăiată de admiraţie. Dintre brazii înalţi, mai înalţi decât blocurile noastre cu 10 etaje, ţâşneşte vioi un firicel de apă, ce traversează zglobiu zona prăpăstioasă, terminându-se apoi într-o cădere tumultoasă de ape. Sus, totul se schimbă, copacii dispar, rămân doar întinderi nesfârşite cu iarbă abia văzută. Întâmpinăm Sfinxul şi Babele cu sufletele micşorate, inocente, ca cele ale copiilor. Timp de jumătate de oră, împrumutăm bucuria simplă a acestora, apoi pornim la drum. Radu ne propune să coborâm muntele pe alt drum, dar mai întâi trebuie să urcăm. A urmat un drum de 46 de kilometri străbătuţi pe jos, urcând sau coborând; am ajuns la 2507 metri altitudine, întrebându-mă dacă drumul acela nu era unul al iniţierii şi al purificării, un drum ce duce către noi înşine. Imaginea Buşteniului străjuit din două părţi de munţi cu vârfuri rotunjite ar putea fi cel mai frumos piept de femeie văzut şi atins vreodată de un bărbat. Minunile acelea întinse în faţa noastră, pe care le puteam privi, respira, atinge, ne umpleau de o fericire aproape inumană, o fericire ce putea fi citită în ochii tuturor. Oana şi Andrei şi-au împreunat mâinile, într-un ritual al înţelegerii şi al generozităţii depline, dându-ne tuturor un exemplu. O fericire reală, profundă, nu poate fi niciodată împlinită dacă nu o mărturiseşti, chiar şi fără cuvinte, celor care ţi-o oferă…
Plouă. Sunt în maşina lui Alex, îndreptându-mă spre Lacul Bâlea. În faţă, George încearcă să facă fotografii din mişcare. Alex îl roagă – mecanic, de-acum – să îl lase să fie atent la drum. În spate, R. şi Anca răsfoiesc o revistă găsită în portbagaj. E frig. Mă gândesc la personajul lui Mircea Nedelciu, la Nora. O văd trecând prin faţa noastră, în rochie albă,subţire, până la genunchi, cu un rucsac mare apăsându-i umerii tineri, cu mâna lungă, subţire, închisă în pumnul mare al lui Doru. Îi văd urcând grăbiţi, oprindu-se uneori să mănânce conserve. Mă întreb dacă şi ea este tristă, dacă nu-şi doreşte câteodată să strige „Stop!”, să-şi smulgă degetele strivite din mâna lui, să-i spună că i-a ajuns şi să se întoarcă; dacă nu înţelege că nu mai are la ce să se întoarcă, că e prinsă irevocabil în dragostea ei pentru care a sacrificat tot; dacă nu e speriată, dacă nu se simte un copil pe umerii căruia s-au pus prea multe responsabilităţi (rucsacul ei creşte, tot creşte); dacă nu mai crede totuşi în el… Pe partea cealaltă a lacului, o turmă de oi îşi face apariţia. Sunt atât de multe, că muntele devine alb, cu nuanţe de gri acolo unde câinii încearcă inutil să le ţină unite. Au şi ele zborul lor către o libertate efemeră. Turiştii se întorc pentru a admira războiul acesta atât de cunoscut fiecăruia. Se mai aude doar behăitul monoton al turmei, ca o rugăciune mormăită de un călugăr. În faţa lor apare Nora, legendară, cu rochia albă încurcându-i-se între picioarele rozalii, rotunde, pe mâinile lungi, cu care acum încearcă să conducă turma. Behăitul devine acum prelung, jalnic, prevestitor de rău. Doi câini apar în faţa turmei şi opresc definitiv drumul spre libertatea atât de mult visată. Înveseliţi de spectacol, turiştii se întorc la gustările lor. În vârf, zdrobită de rucsacul prea mare pentru ea, o fetiţă plânge neajutorată. Rochia ei albă se murdăreşte pe pământul rece. Ea plânge. Acum plouă.
Trenul îşi urmează drumul cu o rapiditate fermă. E uşor, nu are atâtea amintiri să-l împovăreze, şi-atunci zboară. Rând pe rând, brazii se transformă în copaci obişnuiţi, munţii în deluşoare, neoamenii în oameni… O fetiţă îşi roagă bunica s-o ajute să-şi încalţe pantofiorul lăcuit. Bunicul îi întinde apoi termosul cu ceai. Un bărbat se sprijină cu o mână de o bară, în timp ce cu cealaltă îşi ţine servieta maro. O fată cu ochii micşoraţi de nesomn i se alătură pe culoar. O voce înăbuşită anunţă sosirea trenului şi sfârşitul călătoriei mele. Cobor şi zâmbesc: orice sfârşit e un nou început. Aud departe, foarte departe, în timp ce trenul porneşte: „Pe stânci, dacă vrei, te sărut”.
Notă: Reportaj participant la ediţia I a Concursului judeţean „Condei de jurnalist”, Suceava, CN „Mihai Eminescu”, 2011.
