Larisa Mariana CRAŞOVAN | Junior Media:
Deşi prins parcă într-o altă lume plină de note și instrumente muzicale, îngropat în
partituri, dirijorul şi profesorul de canto OVIDIU ŞVARŢ al Ansamblului „Arcanul“ al Universităţii „Ştefan cel Mare“ Suceava şi-a făcut timp pentru acest interviu.
Ţin să menţionez, pentru necunoscători, că artistul a câştigat, în trecut, mai multe premii naţionale în calitate de cel mai tânăr cântareţ la nai. „Am fost de şapte ori laureat al festivalului Cântarea României, iar între anii 1981-1987 am luat numai premiul întâi la acest festival, plus numeroase premii la Sângeorz-Băi sau Piteşti“, ne-a declarat el. A urmat un contract de 12 ani în Cipru. „Am rămas în Cipru în urma unei probe de lucru şi contractul s-a tot prelungit. Am avut foarte multe reprezentaţii, am avut şi opt prezenţe consecutive la dineul oferit de Preşedenţia Republicii cu ocazia zilei naţionale“, a detaliat Ovidiu Şvarţ. Un alt premiu cu care se mândreşte este „Naiul de Aur“, pe care l-a câştigat urmă cu trei ani, ca o recompensă pentru cele 400 de reprezentaţii ţinute în ţară.
- Cum aţi descoperit dragostea pentru muzică?
- Aş putea spune că, de fapt, muzica m-a descoperit pe mine mai degrabă, naiul fiind cel care m-a ales. Am simţit mereu ceva deosebit când îi ascultam pe marii instrumentişti. Simţeam nevoia să-mi descarc sufletul şi, când îl vedeam pe Gheorghe Zamfir la televizor, în mintea mea de copil am crezut că este un instrument simplu şi că, dacă voi învăţa fiecare tub pe de rost, voi putea cânta. Doar că nu a fost chiar atât de simplu. Cu primii bani câştigați la urături, cum era pe vremuri, mi-am cumpărat primul meu nai şi aşa a început totul.
– Credeți că în ziua de astăzi tinerii mai percep arta în adevăratul sens?
– Da, artiştii nu au dispărut si nu vor dispărea niciodată. Acum informaţiile sunt mult mai numeroase, posibilitățile sunt imense, iar aceste lucruri mai diminuează din calitatea muzicii. Procentul de artişti pe cap de locuitor este oarecum constant, însă artiştii nu sunt cei care se joacă pe calculator sau au alte ocupaţii, ci sunt cei care cântă cu adevărat, ma refer la partea muzicală, deoarece artişti sunt și pictorii, şi sculptorii, nu numai muzica înseamnă artă.
– Ce părere aveți despre noile tendinţe în domeniul muzicii?
– Românii noştri au denaturant un pic muzica, deoarece… Uite, spre exemplu, cei care cântă muzică rap nu percep ceea ce fac ei ca muzică, ci ca un mod de a-şi exprima sentimentele şi gândurile, iar eu nu consider că nişte versuri, o mică poezie aşezată pe un ritm house este muzică. Tendinţa românilor de a cânta în limba engleză sau în alte limbi a existat dintotdeauna. Deşi avem valori şi am avut întotdeauna valori, s-a mers pe copiat şi pe furat.
– Ştiu ca dumneavoastră lucraţi cu copii. Pe la ce vârsta încep să apară aptitudinile muzicale ale unei persoane?
– De când se naşte, doar că sunt diamante neşlefuite.
– După părerea dumneavoastră, care sunt tendinţele pozitive şi negative în domeniul muzicii?
– Marea majoritate sunt interesați de bani, pentru că, normal, cursul firesc al muzicii sau al unui artist este de a produce, a expune ceea ce-i place şi astfel se creează o audiență şi așa mai departe. Acum se practică altă strategie: dacă publicul preferă fustele scurte, decolteurile, manelele şi tot felul de lucruri asemenea, asta primeşte în final. Nu mai contează dacă mie imi place ceea ce cânt, ci faptul că trebuie să cânt pentru că publicului îi place, iar în acest caz apare interesul, partea materială a fenomenului muzical.
– Ce îl determină pe un artist să-şi piardă valoarea? Faima? Banii?
– Drumul unui artist este presărat cu multe piedice, iar uneori când mă întâlnesc cu cineva şi sunt întrebat cu ce mă ocup, primesc răspunsuri de genul: „A, muzician…, ce frumos!”. La noi circulă o vorbă și anume că toți românii sunt poeţi, cântă la nai, scriu poezii, cântă din frunză, dar de aici şi până la faptul în sine e un drum foarte lung. În general artiştii au o viață mult mai dezordonată, deoarece un artist nu-şi face in fiecare zi gimnastica de dimineață şi așa mai departe. Arta nu se măsoară cu timpul şi uneori ai inspiraţie iar alteori nu ai, nu ai tot timpul cheful necesar. Spre exmplu, în viaţă mi s-au întamplat lucruri foarte dure şi a trebuit să respect programul şi să cânt, chiar dacă tatăl iţi moare, iar tu eşti la mii de kilometri distanţă trebuie să urci pe scenă, cu zâmbetul pe buze, şi să cânţi, în aceeaşi zi, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat…Şi de ziua ta şi la moartea tatălui… Deoarece cei care vor să te asculte nu sunt interesați de aceste lucruri. Interiorul unui artist este total diferint față de exterior.
– Ce instrumente muzicale trezesc interesul tinerilor?
– În ziua de astăzi? Orga, chitara, deci munci uşoare, dar în general tinerii sunt atraşi de ceea ce se expune, doarece, de când am revenit în ţară, nu văd să se promoveze instrumente, iar televiziunile promovează cântatul la computer, la ce e mai uşor.
– Ce părere aveți despre acest beatbox?
– Păi eu consider că şi asta e o artă, pentru că într-un final arta nu este procesul în sine, deoarece poţi fi un artist foarte mare, însă ai nişte momente de neinspiraţie totală și rezultatul final să fie zero şi invers. Deci trebuie să fie mereu o concordanţă între ceea ce faci şi rezultatul final. Îmi aduc aminte de un mare muzicolog şi etnograf din România, care m-a felicitat pentru munca mea într-o şedinţă, iar la felicitările primite s-a trezit cineva să spună că de fapt şi de drept naiul nu este un instrument bucovinean, iar domnul a scos un pix din buzunar şi i-a spus să cânte la acel pix, să facă ceva…Deci mai important este ceea ce faci decât să fie un instrument cât mai tradiţional, autentic românesc.
– Cum v-au influențat criticile legate de munca dumneavoastră?
– Sunt anumite lucruri care te marchează. Când eram un învăţăcel pe la şcoala de artă am primit o critică foarte dură de la un naist mult mai avansat ca mine. Acesta mi-a spus ca nu voi ajunge niciodată să cânt la nai, iar asta m-a durut foarte tare, am mers acasă şi am plâns un pic. Când ne-am reîntâlnit după un an de zile, situaţia s-a schimbat şi anume diferenţa dintre nivelurile noastre era foarte mare în valoarea mea. Şi astfel aceea critică dureroasă, pe atunci, m-a ajutat foarte mult. Criticile în general trebuie să te ajute, iar când ajungi la maturitate realizezi că criticile nu sunt decât nişte aiureli spuse de câţiva oameni cărora le place să vorbească.
