Nicolae R. DĂRĂMUŞ:
Mi se întâmplă uneori ca, atunci când o istorie căreia i-am fost părtaş sau martor mă
pune pe gânduri, să meditez îndelung la cele trăite. Chipurile, atitudinile şi rostirile oamenilor îmi stăruie în memorie, iar timpul scurs, generând decantarea esenţelor, îmi scuteşte concluziile de emoţiile acelui moment – fie ele bune sau rele. Şi astfel îmi închipui că sunt mai aproape de adevăr.
Aşa mi s-a întâmplat după ce, în urmă cu câteva săptămâni, spre sfârşit de martie fiind, am primit în dar o carte cu poezii purtând un titlu – mi-am zis eu – niţeluş cam patetic: „Iubind ca un orfan”. Autorul mă invita la lansarea acesteia şi, dacă consideram de cuviinţă, deopotrivă mă ruga să vorbesc auditoriului despre carte. Am acceptat necondiţionat, iar decizia mea nu pornea de la ceea ce aveam să găsesc între coperţile încă nedeschise. Cel care îmi adusese cartea, propunându-mi şi disertaţia, constituise pe loc argumentul decisiv.
Trecuseră ani buni de când – rar, aşa cum se întâmplă între oamenii fără pretenţii – ne vorbeam la telefon, mai schimbam câte un mesaj electronic. Şi, în tot acest timp, nu fusese puţin lucru să simt, din rândurile şi din vorbele sale, neliniştea celui care nu cade la pace cu răul. Fapt atât de rar şi, despre un tânăr fiind vorba, cu atât mai de preţ.
Afirmaţia mea le poate părea unora stranie, întrucât, ştiu bine, conştiinţa colectivă, comodă şi neputincioasă, obişnuieşte mereu să facă din generaţia tânără depozitarul speranţelor de mai bine ale lumii. Dar la fel de bine ştiu şi că faptul nu are nicio acoperire. Tinerii prezentului, ca şi tinerii altui timp mai vechi, nu alcătuiesc niciodată masa critică a conştiinţei necesare „schimbării rutei”. Dovadă că, pe nesimţite şi din totdeauna, tinerii ocupaţi cu viitorul personal – egoişti, indiferenţi, pripiţi, „pragmatici” – devin maturii şi bătrânii blazaţi, responsabili de rateurile şi urâtul lumii. Devin aşadar însuşi sistemul.
Iată de ce preţuiam la el întrebările, ezitările, o revoltă difuză, durabilă şi mereu proaspătă, citită mai cu seamă printre rândurile schimburilor noastre epistolare sau, atunci când ne întâlneam, aflată în lumina din privire. Fiindcă, mai mult decât cuvintele, lumina din privire defineşte omul.
După plecarea sa am citit pe îndelete poeziile. Şi, dincolo de versuri – aşa cum mă aşteptam –, am regăsit omul revoltat şi explicaţia titlului patetic. Adică, am găsit firul roşu al ideii. Cel pentru care haina literară – cu siguranţă dobândind în anii viitori un „croitor” tot mai bun – nu era decât pretextul strigătului său de a fi „Verigă a lanţului trofic/ Speranţă în cuşca cu lei” (poezia „Furtuna”). Da, tânărul refuza sistemul.
Lansarea cărţii s-a făcut în holul Inspectoratului Judeţean de Poliţie Suceava, fiindcă Ioan Lesenciuc este poliţist. De altfel, unul dintre antevorbitori chiar pe asta şi-a fundamentat disertaţia. Vrând-nevrând, uimirea că, iată, un poliţist scrie poezie, se strecurase printre cuvintele sale. Elogiu pentru autor şi, implicit, cimentarea ideii că poliţistul, obligatoriu, este doar altceva: o uniformă mereu la datorie, un robot menit liniştii noastre. Oricum, nu om: aşadar nu inimă, nu talent…, altul decât cel necesar „prinderii infractorului”. Şi în niciun caz un revoltat…
Bănuisem că aşa va fi. Grăbiţi peste măsură, copleşiţi de frustrări şi drepturi, uităm că cei de lângă noi nu sunt simple meserii. Ba mai mult – costisitoare şi generală greşeală! – îi identificăm şi ne identificăm totodată cu profesii, titluri, diplome, cu funcţii şi premii. Altcumva spus, ne împuţinăm de bunăvoie, prin adăugiri poleite.
Vorbind, mi-am amintit de spusa unui bun prieten, fost deţinut politic: „Un om devine ceea ce este abia după ce nu mai e nimic”. El şi câţi alţii asemenea lui înfloriseră în închisori. Abia acolo, înfruntând sistemul, cei puternici descoperiseră libertatea şi, în ei înşişi precum şi în cel de alături, omul întreg. Întregit prin împuţinare: dezbrăcat de onoruri, titluri, funcţii ori haine strălucitoare. Omul, după chipul şi asemănarea Domnului.
În prefaţa cărţii lui Ioan Lesenciuc, prof. Ioan Mircea Turculeţ scrisese: „Toţi avem conştiinţa că vrem să ne transpunem în vorbe simţirile, însă puţini dintre noi au curajul să facă acest lucru”. Curajul acesta, asemenea expunerii unui călcâi al lui Ahile personal, lipseşte celor fără de credinţă. Adică, celor mai mulţi dintre oameni.
