Motto:“Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie… ca să dobândim înfierea” (Gal. 4,4-5).
Omul, chip al lui Dumnezeu, nu poate trăi departe de Dumnezeu, fără Dumnezeu. Dumnezeu este prezent în tot locul, după cum mărturiseşte psalmistul David: „Unde mă voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? De mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti. De voi lua aripile mele de dimineaţă şi de mă voi aşeza la marginea mării şi acolo mâna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta” (Psalm. 138, 7-10).
Păcatul îl împinge pe om să se ascundă de Dumnezeu, aşa cum a făcut Adam în rai,
după ce a păcătuit neascultând de porunca lui Dumnezeu de a nu mânca din pomul oprit, „pomul din mijlocul raiului” (Facere 3,3); omul biruit de păcat tot mai mult se îndepărtează de Dumnezeu, de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu; păcatul aduce moarte (Romani 6,23), moartea sufletului. Conştiinţa omului ajuns în această stare sufletească, nu încetează să-i strige tot mai mult să se întoarcă la Dumnezeu, cerând lui Dumnezeu descătuşarea de înfăşurăturile păcatelor care lesne înfăşoară pe om.
Oamenii din Vechiul Testament aflaţi sub povara păcatului înstrăinării de poruncile lui Dumnezeu nu mai puteau suporta această stare sufletească ajunsă la marginea răbdării; simţeau, erau pe deplin încredinţaţi că viaţa nu poate fi trăită fără legătura sufletească cu Dumnezeu şi, ca urmare, cereau, strigând din adâncul sufletului lor, ajutorul lui Dumnezeu; cereau lui Dumnezeu să se apropie de ei, să-i elibereze din robia păcatelor. Aceasta trebuie să înţelegem prin cuvintele „plinirea vremii”. Oamenii căutau pe Dumnezeu precum „cerbul izvoarele apelor” (Psalm 41,1). Proorocul Isaia ne-o spune foarte limpede: „Am ajuns ca unii peste care Tu de multă vreme nu mai stăpâneşti şi care nu mai sunt chemaţi cu numele Tău. Dacă ai rupe cerurile şi Te-ai pogorî, munţii s-ar cutremura” (Isaia 63,19).
La acest soroc de criză sufletească a lumii din Vechiul Testament, numit „plinirea vremii”, Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, ca să răscumpere pe oameni din robia păcatelor „scoţându-i de sub puterea întunericului şi strămutându-i în împărăţia Fiului iubirii Sale” (Coloseni 1, 13), „dându-le putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1,12).
Fiul lui Dumnezeu, ca om, S-a născut într-o peşteră, în peştera din Betleem, a fost înfăşat în scutece sărăcăcioase şi culcat într-o iesle, în ieslea animalelor adăpostite în acea peşteră. Pe cât de smerit şi sărăcăcios a fost sălaşul (adăpostul) în care Fiul lui Dumnezeu S-a născut în trup, pe atât de măreţ şi dumnezeiesc a fost spaţiul, bolta cerului de deasupra peşterii din Betleem luminată de „slava lui Dumnezeu”. „Mulţime de oaste cerească lăuda pe Dumnezeu zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire” (Luca 2,13-14).
Aceste cuvinte cântate de corul îngerilor, pentru noi, oamenii, înseamnă chemări adresate nouă de Dumnezeu, şi anume: în viaţa noastră pământească suntem datori să-L slăvim pe Dumnezeu şi să trăim în pace unii cu ceilalţi, întru bunăvoire, pentru ca în acest fel să ne facem cu adevărat fii ai lui Dumnezeu, aşa cum ne-a învăţat Mântuitorul pe Muntele Fericirilor (Matei 5,9).
