Dr. Nicolae COJOCARU:
Sărbătoarea Crăciunului, pe lângă debutul pe care-l aduce Sărbătorilor de iarnă, este
începutul perioadei cu cele mai frumoase obiceiuri populare din tot ciclul anului calendaristic. Repertoriul folcloric al Crăciunului este asemănător în general pe tot cuprinsul ţării, deşi sunt de semnalat şi unele obiceiuri specifice pe zone şi regiuni, cu elemente particulare frumoase şi interesante care dau un colorit mai variat datinei însăşi.
În principal, acestea gravitează în jurul colindatului, obicei străvechi, care la noi coboară până în vremea daco-romană, de unde, trecând prin veacuri, s-a îmbogăţit tematic şi artistic, ajungând ca astăzi să fie un fenomen de suflet românesc, de măiestrie artistică şi de credinţă. Cu Steaua, cu Vicleimul sau Irozii, cu Moş Crăciun sau numai constituiţi în cete pe vârste, colindătorii străbat an de an uliţele satelor noastre, vestind ca Magii din Evanghelie ori ca păstorii Bethleemului, cu glas îngeresc, că „Astăzi s-a născut Hristos”.
Ca şi în vechime, Crăciunul este aşteptat cu nerăbdare şi bucurie de toată lumea. Sărbătoarea este pregătită emoţional din Ajun, cum spun colindătorii care umblă: „Din seara Ajunului/Până-ntr-a Crăciunului”. Aproape că nu există sat la noi unde să nu se colinde. În Moldova şi Bucovina se cântă numai textele de colindă, în timp ce în Transilvania se cântă şi alte poezii populare. Chiar şi Mioriţa se colindă. Nicolae Boboc, în cartea sa Motivul premioritic în lumea colindelor (1985), reliefează faptul că imaginile baladei sunt frecvent întâlnite în colindele maramureşene.
Dar există şi alte teme, străine obiceiului creştin, fapt ce i-a făcut pe unii cercetători să considere obiceiul ca fiind la origine laic, chiar păgân, făcând în acelaşi timp o separaţie netă între colinda laică şi cea religioasă. Tentaţia unei asemenea aprecieri vine din faptul că repertoriul colindelor cuprinde, pe lângă elementele creştine, legate de Naşterea Domnului mai ales, şi o mulţime de motive laice, chiar mitologice. Alexandru Rosetti în studiul său Colindele religioase la români (Bucureşti, 1920) face o categorisire a tuturor motivelor din colinde, reliefând că întâlnim texte cu subiect din Noul Testament, din Vechiul Testament, apoi cosmogonice (facerea cerului şi a pământului), aghiografice (despre sfinţi), edificatoare, care dau pilde cum faptele bune sunt răsplătite iar cele rele sunt pedepsite, şi, unele provenind din cărţile populare: apocrife, apocalipse sau apocrife bogomilice.
Autorul stabileşte 7 cicluri de colinde cu teme toate religioase, care încep cu evenimentele premergătoare venirii lui Iisus în lume, se continuă cu naşterea şi se încheie cu momentele ce urmează, post-hristice, unde pe lângă Judecata, Raiul şi Iadul, apar şi motivele de tradiţie, numite „Darul colindătorilor”, „Scalda”, „Pahar de aur”, „Dumnezeu şi oile” etc.
