L.D. CLEMENT:
Nu ştiu, chiar nu ştiu dacă printre idealurile feministelor de odinioară se va fi numărat şi acesta: de a presta, la slujbele
lor, precum „sexul tare”. În varianta Legii pensiilor tocmai adoptată de Guvern şi de Senat, ar urma ca, din 2030, după un stagiu minim de cotizare de 15 ani, şi femeile, şi bărbaţii din România să capete libertate de pensie la aceeaşi vârstă: 65 de ani. Iar cotizare pentru cine? Pentru ei sau pentru stat? Într-un context european general, în care o ameninţare la adresa sistemelor de pensii sunt pensionarii înşişi, prin aceea că se înverşunează să trăiască din ce în ce mai mult, o astfel de opţiune pare salutară pentru (un) stat: omul să muncească din ce în ce mai mult, iar apoi, după ieşirea la pensie, să capete cât mai puţin posibil. Şi nu neapărat fiindcă se gândeşte cineva să-i reducă pe neaşteptate pensia, ci să i-o „dăruiască” dimpreună cu dezlegarea la odihnă exact atunci când omul începe a se gândi că are zilele numărate. Este suficient a spune că, în ultimul deceniu, durata medie de viaţă a bărbaţilor români n-a depăşit vârsta de 68 de ani, iar cea a femeilor, cea de 76 de ani. Specialiştii în politici publice de la noi ar fi de părere (sau sunt plătiţi ca să aibă o astfel de părere, adică să aibă şi ei, într-o părere, cândva, o pensie) că nu există absolut nicio legătură între vârsta de pensionare şi speranţa de viaţă. Cel puţin în privinţa speranţei muncitului în comparaţie cu speranţa odihnitului. Însă nici dacă-ţi slăbeşte vederea (de bătrâneţe) nu poţi remarca faptul că (în medie…) legea cea nouă ar spune că un român să pape pensie vreo 3 ani, iar o româncă, vreo 10. Aspect care, fireşte, nu-i în relaţie cu pensia ca atare, ci cu speranţa (bunăoară, cu 10 ani în plus mai îngăduitoare cu occidentalii). De aceea îmi spun că ar trebui şi o lege a speranţei, care să reglementeze astfel încât să fie şi la noi mai mulţi cei care să aibă parte de pensie.