apoi

giulgiurile i-au rămas în pământ,

i s-au ţesut altele de vânt

să fie uşor la înălţare

precum focul strecurat prin fereastra

din trupul Mariei

şi duhul ce se purta peste limbi diferite

şi mare

i s-a lăsat doar transparenţa

atât cât putea să-i încapă veşmântul

în pogorâre.

li s-au topit feţele prietenilor năuciţi

de triunghiul solar,

pe toţi i-a rătăcit bucuria.

imponderabil

inepuizabil

Domnului de miazăzi şi de miazănoapte

sete făcându-i-se

în ascensiune

flacăra de sânge îi absorbi nimbul

ca îngândurarea lunii

şi anii-lumină

mâna lui dă buzna din uşi interzise,

orbitor văd potirul cei ai căror ochi

i-a orbit frica,

lepădaţilor li se pregătesc neverosimile daruri.

a copleşit înflorirea pădurea de har

moartea din miezul bunei-vestiri

ce înzărire: spicul –

fusul orar al tuturor anotimpurilor

şi timpurilor!

Să nu ne bântuie foamea

ajunge acest trup

până când Mirele se va întoarce

îmbrăcat în aripile păsărilor ţărilor calde

şi ţărilor reci şi interstelare

un cireş zburător e Domnul,

un strugure de vânt

din fărâme de pâine-i veşmântul

ne scrâşnesc dinţii din pradă rupând

ostili, înrăiţi, îngreunaţi de pământ

şi mirare

E în cină atâta însomnurare!…

CONSTANTIN HREHOR