doi pantofiori roşii (mama mea doarme, să n-o
treziţi!) o carte uitată deschisă (încerci să citeşti
privind pieziş, nu înţelegi) nu pricepi cine a lăsat-o
nu ştii dacă vine s-o ia, ai vrea să pui mâna.
pe stradă trece legănându-se într-un şuvoi
de muşte un autobuz încărcat cu gravide (autobuzul
acela rula printr-un alt poem, muştele
s-au trezit a zbura într-o vară din alt secol)
o relaţie trebuie să fie
doi pantofiori roşii (par noi, îi va purta cineva, cine
cui i-a dăruit?) aşezaţi în dreptul scării fără de început
fără de capăt (ai putea să urci, oricând ai putea coborî
undeva) auzi nişte paşi sau doar ţi se pare acum
dacă ai avea, ai aprinde o lampă, un bec, un chibrit
însă ce nevoie, încă nu-i întuneric deplin, numai linişte
(de n-ar porni să umble singuri cei doi pantofiori!)
să se vadă strada întreagă şi munţii ascuţiţi de departe
mărunte litere dimprejur.
(teamă?) ai cheia, nu găseşti lacătul, palmele îţi transpiră
nicio emoţie pe care să izbuteşti s-o transcrii aşa
cum o simţi. ca-n vis doi pantofiori roşii se pun
în mişcare, te calcă uşori, nu e nimeni deasupra
L.D. CLEMENT
