Cu nişte ani în urmă, aflându-mă la Köln, am fost „deranjat” că, după ce-am vizitat pe dinăuntru catedrala (vizită obligatorie a turistului aflat acolo, ca şi achiziţionarea de colonie, care e foarte scumpă în preajma catedralei, dar mai ieftină cu cât te îndepărtezi de ea), de afară nici nu reuşeam s-o încadrez în poze perfecte, de mare ce e, plus că era, pe ici pe colo, la faţadă, în reparaţii. Mai mereu se repară câte ceva la ea, e veche şi delicată, mi s-a explicat. Cam la fel mi s-a întâmplat la Milano, nu poţi poza Domul în întregime decât dacă iei distanţă de el; dar pierzi din detalii… În urmă cu un an, la Paris, nici n-am mai pozat Notre-Dame; era deja arsă, slujbele duminicale se ţineau în faţa clădirii într-un cort alb. Dar n-am ratat Bazilica Sacré-Cœur, despre care ştiam că a fost ridicată într-un moment dureros pentru francezi (după amara lor înfrângere în războiul cu Prusia), tocmai pentru a-i îmbărbăta, spre a-şi aduna toată credinţa în viitorul patriei lor…
Rar abordez astfel de subiecte, întrucât mă consider nevrednic de ele. Dar am scris acum aceste rânduri uluit de atitudinea unora dintre cei din jur faţă de cea mai mare catedrală a ortodoxiei româneşti („Catedrala Prostirii Neamului”?!!!), simbolic (dar până şi doar turistic, când va fi ea de tot gata…) echivalentă în sens cu Sagrada Familia din Barcelona, cu domurile din Milano sau Köln etc. (Cât despre Biserică, simt că ea se clădeşte mereu dinăuntru şi nu se surpă dinafară, chiar şi când, mânaţi de „liberul arbitru”, se mai întâmplă ca rătăciţii să tânjească la bordeiul fără de icoană.) | L.D. CLEMENT
