„Fraţilor! Viu în faţa voastră ca să vă rog să m-ascultaţi… N-am să vă spui decât două cuvinte. Și aceste două vorbe sunt: vă rog să nu mă votaţi!…”
…Aşa ceva nu prea pricepe în aste zile cetăţeanul neangajat politic, turmentat de cam tot ce aude dintr-o parte şi-n alta. Cum să vrei să pui guvern demis (şi de ce demis?!), cu repetiţie integrală, ca apoi să nu-l vrei?!
Însă din piesa lui T. Muşatescu, „Titanic vals”, din care am adaptat puţintel primele rânduri (ca şi pe următoarele), vine alt personaj, Nercea („geambaş de miniştri”), care explicitează discursul politic al lui Spiridon (Spirache) Necşulescu: „Tocmai aici a fost marea artă a lui nenea Spirache. Cerând alegătorilor să nu-l voteze… Spunându-le că nu merită… le-a căpătat încrederea: «Iată un om sincer!» şi-au zis, şi curentul s-a format imediat… În noutatea acestui discurs… stă marea inspiraţie a oratorului… Adevăraţii oameni politici au momente de-astea… de inspiraţie subită… Dacă Napoleon n-avea inspiraţie să puie de-a-ndaratele tunurile la asediul de la Toulon, istoria Franţei ar fi rămas pe loc şi poate regele Ludovic al XVI-lea ar fi domnit şi azi!!!”.
Acum mă retrag din poveste cu refrenul unui lumesc cântecel de epocă (aia a lui T. Muşatescu): „Vai, vai, vai, ci durere…/ Ioti, bre, vaporu’ cum chiere/ Şi marinarii cum moari,/ Moari şi dă din chişioari…”. Precizez că, în cântecel, căpitanul vasului se chema Roberto, iar cel chemat să salveze… situaţia se numea Nae. Imposibil să ştim azi cine erau marinarii şi cine călătorii. | L.D. Clement
