Pe când, demult (să fie aproape trei decenii?!), fără nicio legătură cu mai tot ce-avea să se întâmple, un Cătălin Ţîrlea o dădea din proză („Povestiri cu pensionari”) în versuri, semnând (şi) poemul „Viorica Vrem” („dramatic recviem” patetic-postmodern pentru o „victimă a agiei”), într-o părere sub al său poem „Suciu Viorica” (cu un final în care ironia devine tragic-postmodernă: „Într-o lume plină vârf de idioţi/ Suciu Viorica moare pentru toţi…”), iată aşadar că pe-atunci Ţara habar n-avea că pe-acolo exista şi-o Dăncilă Viorica. Pare-se că n-avea habar nici când, dulce îmbrăţişând şi ea o alta dintre primele meserii ale lumii, D.V. era eurodeputată. Dar avea să afle – şi să taie Ţara-n două (…deja amputată) – când a devenit ea, teleormăneancă după întâile acte, primă femeie premier şi plină de păcate. Că-i femeie (la butoane, nu la crătiţi şi castroane), că-i de-a lui Dragnea, că-i Veorică şi roşie ciumă, că-i inactuală şi posibil penală, că a rămas premier(ă) chiar şi după ce a fost demisă – succedând bărbaţi ejaculaţi (după verbul plin de simţire de la un pesedist cetire: M. Vanghelie) din funcţia lor –, că-i analfabetă ca Ceauşeasca (pe linie dreaptă ce-ar deveni din partidul putrid) ori că-i buimacă de se crede-n Hunedoara când e-n Frasin, Bucovina, bat-o vina! Plus că are de-acum aspiraţie de preşedintă de naţie, vorbind cam din topor unui anume segment din popor, în cifre, în PIB, în creştere economică, în pensii şi salarii (de bugetari, mai ales), ceea ce segmentul acela, priceput în limbă şi-n metaforă, nu pricepe şi gata: e din altă natură, din nouă agoră, se hrăneşte dintr-o altă untură… Totuşi, deşi-i vocal nevrută – să mă menţin în parafrază –, ironic Dăncilă Viorica candidează. Jertfă de sine pentru mine şi pentru tine: Într-o lume căreia azi ceasul îi sună/ Dăncilă Viorica candideaz’ de bună! | L.D. Clement