Nici nu-mi dau seama cum ar trebui tradusă în vorbe această frântură de realitate. Poate că portul popular (de odinioară?) a redevenit, din motive care îmi scapă, modern, actual. Într-un spirit al unei tradiţii care se cere (ei, nu aşa, ea singură!) perpetuată. De ce pun astfel problema? Deoarece de curând am asistat (la Suceava, din stradă, de după gard) la episodul introductiv al unei cununii religioase. Către participanţi se va fi dat ordin să se îmbrace ca atare şi mai fiecare s-a străduit să-l respecte. Femeile şi bărbaţii purtau fel de fel de cămăşi care mai de care cusute (manual sau de maşină) cu motive multicolore (cămăşi dintre cele cărora acum li se spune peste tot „ii”, chiar şi nefiind din pânză de in). Dacă bărbaţii potriviseră la ele pantaloni contemporani, unii chiar la dungă, mai toate femeile, parcă şi ele înţelese, purtau folclorice fuste de inspiraţii folclorice vestimentare nemţeşti şi poloneze. Curajosul mire era singurul purtător de iţari peste pantofi, etalând şi un brâu gros din lână, ca în baladă. Presupun că dacă ar fi fost mai cu stare, s-ar fi încins cu un chimir turcesc din piele veritabilă, bătut cu ţinte… Dar cea care ieşea disonant în evidenţă era chiar mireasa, o tânără care nu găsise altceva de îmbrăcat decât o rochie de mireasă banală, din aceea tip prinţesă (dacă înţeleg corect situaţia). Astfel că arăta ca o prinţesă între nişte aproximativ ţărani de „Cântarea României”. Se înţelege că asta n-a durat mult. Presupun că, după eveniment, au trecut cu toţii la ţinute naţionale de rând: blugi, tricou, sacou etc. | L.D. Clement
