Un ghid turistic extern cu vechime din anii ’90 încoace (mai mereu amintind, cu anume tâlc, că n-a fost dintre cei care să bată străinătatea şi înainte de…) este de părere că adevăraţii ambasadori ai României au ajuns a fi turiştii. Nu diplomaţii, politicienii (sau europoliticienii), nici măcar diasporenii. Ci turiştii, spune el apăsat, cu argumentul – subiectiv – că datorită lor Europa constată că din ce în ce mai mulţi români sunt suficient de avuţi încât să călătorească, demonstrând că sunt deschişi, curioşi, gata să se nutrească din ţâţele marilor culturi occidentale; şi cu argumentul – obiectiv – că o urmare este aceea că, spre exemplu, palatul Schönbrunn, din Austria, sau castele de pe valea Loarei, din Franţa, au deja pliante tipărite sau ghiduri audio în limba română. Ce nu zice el dar se poate constata la faţa locului e că, prin încă numeroşi „ambasadori”, românii sunt ştiuţi peste graniţe ca fiind dintre cei mai flămânzi dintre călători, gata să se ghiftuiască la micul dejun inclus cu mai tot ce se etalează pe mesele cu autoservire, eventual grijulii şi să-şi umple sacoşele. Chit că, mai pe urmă, sunt în stare – chiar sunt în stare! – să plătească la un restaurant, în rând cu localnicii şi cu ăilalţi europeni, un prânz de 50 de euro de căciulă. | L.D. Clement
