…Ce-ar înseamna astăzi să zici că n-ai niciun sfanţ? Că n-ai nici mărunţiş, că n-ai bani nici de cheltuială, darămite de pus deoparte. Când, rar, se mai face vorbire despre „sfanţ”, e întotdeauna cu sens către lipsă. Lingvistul August Scriban (Dicţionarul limbii româneşti, 1939) informează că sfanţul era o monedă austriacă egală în valoare cu 20 (zwanzig), de creiţari circulând în Moldova anului 1826, echivalentă fiind cu 20 de parale, iar la 1877, anul Independenţei Principatelor Unite, cu 80 de bani. În relaţie cu acest cuvânt, şi Scriban reţine expresia „a nu avea niciun sfanţ”. Ca şi dispărute azi din circulaţie sunt expresii similare, precum „a nu da niciun sfanţ” (pe cineva) şi „a nu face niciun sfanţ” – sensul lor fiind lipsa totală a valorii. Se pare că sfanţii austrieci (sau lipsa lor…) au început a fi avuţi în vedere în Moldova şi Ţara Românească mai ales de la regulamentele organice din anii 1831 şi 1832, autorităţile imperiale ruseşti, cele care făceau atunci legea, permiţând, printre altele, doar circulaţia unor monede, printre care cea austriacă. | ldc
