Colacul este un sortiment de coptură de sărbătoare pe care, odinioară, românii o pregăteau mai ales pentru Crăciun, pentru praznice (pomeniri ale morţilor) şi nunţi. S-ar părea că, la origine, colacul se făcea mai ales spre a fi dăruit decât spre a fi consumat de cei care-l făceau. Numele său provine din slavă, datorat aprecierii că forma acestuia este asemenea unei roţi („kolo”). În acelaşi sens se vorbeşte, bunăoară, şi despre partea de sus a unei fântâni, colacul fântânii. De asemenea, despre o funie care se face colac. Astăzi se mai vorbeşte, arar, despre „colăcari”/ „colăceri” numai în comunităţile care nu s-au rupt de vechile tradiţii. Astfel, colăcari erau/ sunt numiţi flăcăii (purtători de colaci) care însoţeau alaiul de nuntă; de asemenea, toţi cei care dăruiau colaci (bunăoară părinţii către copii sau invers, ori finii către naşi). În sens ironic, peiorativ, uneori erau indicaţi popii (sau rubedenii de-ale lor) care mâncau colaci cât nu le dădea mâna celor obişnuiţi. | ldc
