GHEORGHE MOLDOVEANU:
Două cuvinte alăturate de obicei prin excludere reciprocă. Nu se poate şi una şi alta. Privind lucrurile mai îndeaproape, vom constata însă că lucrurile nu sînt tocmai cum par, că ambele cuvinte se asociază, opunîndu-se unui al treilea, indiferenţa.
Să luăm martoră poezia, cea mai comprimată dintre formele de comunicare verbală. Zice Tudor Arghezi: „Ager, oţelul rupe de la fund,/ Pămîntul greu, muncit cu duşmănie/ Şi cu nădejde“. Duşmănia, manifestare concretă a urii, asociată cu nădejdea, manifestare concretă a iubirii şi, împreună, cu munca, în care se identifică, în enunţul citat, nu numai activitatea depusă pentru atingerea unui scop, ci şi efortul, chinul[i]!… Asocierea aceasta e posibilă doar în poezie? Orice proces de muncă intensă, îndelungată presupune, pretinde încrîncenarea, sens identificabil în duşmănia lui Arghezi, care nu e împotriva cuiva, ci împotriva a ceva: înlăturarea opreliştii din calea atingerii ţintei. În absenţa nădejdii, această duşmănie ar li lipsită de suport; numai împreună pot conduce la succes, pot aduce belşugul, care este, înainte de toate, sufletesc, moral; brazda pornită-n ţară, de la vatră îl îndumnezeieşte pe autor, după cum ne anunţă poezia chiar de la început: „El, singuratic, duce către cer/ Brazda pornită-n ţară, de la vatră“.
Nu mi-am propus să fac aici comentariul poeziei Belşug a lui Tudor Arghezi, dar poezia, ea însăşi manifestare a vieţii, vorbeşte despre iubire şi ură, nu şi despre indiferenţă, căci poezia înseamnă ardere, în contrast cu indiferenţa. Nu se poate face ceva durabil fără implicare, doar ca să ne aflăm în treabă, „în dorul lelii“, cum se spune foarte plastic în limbajul popular. Nu se poate visa la performanţe dacă inima nu-i frămîntată de „doruri vii şi patimi multe“ (modul lui Eminescu de a numi nădejdea şi duşmănia lui Arghezi!), dacă rezultatul este indiferent. Stă în firea omului să aibă mereu ţintă pentru tot ce face şi pentru atingerea ţintei e dispus să investească efort şi pricepere. Faptul nu ar fi posibil fără iubire, dacă ţinta nu se confundă cu lucrurile mici, insignifiante. Atingerea acestei ţinte este de neconceput fără înverşunare împotriva oricărei piedici, care, ca oprelişte, provoacă ura, dar şi iubirea, căci depăşirea obstacolului îl apropie de ţintă sau îl pregăteşte pentru vreun alt obstacol. I-a verificat puterea credinţei în ceea ce face. Ura creează înverşunare, generînd energia necesară acţiunii în favoarea slujirii iubirii, fără de care nici o ţintă importantă nu poate fi atinsă.
Duşmanul iubirii e, deci, nu ura, ci indiferenţa, probată în primul rînd de renunţare. Asta ne spune povestea lui Sisif, modelul suprem al nerenunţării, al capacităţii de a relua lucrurile mereu şi mereu, nu din încăpăţînare, ci din credinţa utilităţii acţiunii. Sînt admiraţi sportivii care obţin rezultate demne de invidiat, ajungînd pe culmi considerate mai înainte de neatins. Cînd Nadia Comăneci obţinea la Olimpiada de la Montreal nota 10 învingea computerele, nepregătite pentru asemenea performanţă, neconcepută de oameni ca posibilă. Toată lumea a ridicat-o şi o ridică în slăvi pentru reuşită, dar prea puţini sînt cei ce se întreabă cum a fost posibil recordul. Era o răzbunare a lui Sisif; arăta că bolovanul putea sta în vîrful muntelui. Toată ura micuţei Nadia împotriva aparatelor, care, pe măsură ce creştea în performanţe, îi ridicau alte şi alte oprelişti, şi, poate, împotriva celor care întrevăzuseră în ea marea campioană şi îi cereau muncă pe măsură, a dispărut în ceaţa anilor. Cînd elevul Ion Nae Theodorescu a arătat unui coleg de clasă versurile sale, colegul l-a întrebat: „Ce-mi dai să nu te spun la domnul“? E prea puţin probabil ca cel ameninţat să nu-l fi urît pe cel căruia i se destăinuia, dar Sisif-ul din el şi-a continuat treaba; peste ani devenea unul dintre cei mai mari poeţi ai României.
Se vorbeşte despre situaţii în care întîmplarea a dus la mari descoperiri. Newton a descoperit legea gravitaţiei cînd un măr i-a căzut în cap. Nu era nici primul, nici ultimul măr căzut în capul cuiva, iar altor oameni le-au căzut în cap obiecte de toate felurile, însă doar Newton a descoperit legea gravitaţiei. Povestea cu mărul a intrat în anecdotă, cunoscută doar de cîţiva, pe cînd de legea gravitaţiei nu se poate face abstracţie, dacă vrem să nu-i suportăm consecinţele[ii]. Dar dacă înţelegem că întîmplarea este doar modul particular prin care se manifestă o lege, perspectiva se schimbă.
De curînd a apărut cartea lui Tiberiu Uşeriu 27 de paşi. Autor al unor mari performanţe, ne oferă explicaţia reuşitelor: „Știu că orice oprire ar însemna sfîrșitul. Victoria albului. Pentru mine, cîtă vreme sînt viu, în mișcare și cît de cît lucid, acest lucru e inacceptabil. Abandonul? Acest cuvînt nu intră în calculele mele“. În lupta dintre trup şi minte, mintea trebuie să aibă cuvîntul decisiv, ne asigură campionul; „Mintea duce evident mai mult decît o poate face sărmanul meu corp. Iar corpul ar trage pe dreapta, dacă ar fi după el. Doar că zăpăcita de minte nu-l lasă. Cum să rezolvi ecuația asta altfel decît mai făcînd un pas? Și după el un altul și tot așa, pînă la sfîrșitul lumii“. Mintea l-a scos din propriul trup, căci numai mintea îl putea duce pînă la sfîrşitul lumii; fiecare om e una din verigile lumii.
Cele spuse se referă nu doar la campioni. Nu toţi oamenii pot ajunge mari campioni ai lumii, dar fiecare are posibilitatea să-şi ceară, să-şi pretindă mai mult decît poate la nivelul aparenţelor. Faptul este valabil pentru orice domeniu. Lumea a fost împinsă înainte nu numai de descoperitorul roţii, ci de fiecare îmbunătăţire a roţii, de fiecare nou domeniu de aplicare a ei. Cine ar sta să le înşire pe toate? S-a întîmplat doar cu oameni care nu s-au mulţumit să constate că, aşa cum era, roata nu le rezolva problema. E prea puţin probabil ca ceea ce gîndeau să fi răspuns de la început nădejdii, dar au văzut în nereuşită un pas spre rezolvare; una dintre soluţii era abandonată, dar rămîneau atîtea încă!
Important era să nu se renunţe. Renunţarea este compatibilă doar cu indiferenţa şi incompatibilă atît cu ura, cît şi cu iubirea. Din iubire pentru sport şi sportivi Pierre de Coubertin, fondatorul Jocurilor Olimpice moderne, formula îndemnul: ai învins, continuă; ai pierdut, continuă. Cele spuse aici sînt cunoscute şi împărtăşite de mai toată lumea. Totuşi cînd e vorba de transpunere a lor în practică apar reţinerile.
Obţinerea performanţelor e posibilă doar printr-un proces de formare de lungă durată, început de la vîrste din ce în ce mai mici. De aceea vîrsta de şcolarizare a tot coborît. Ceea ce nu se face la timp reclamă apoi investiţii mai mari, mai costisitoare, nu numai şi nu în primul rînd de natură pecuniară. S-ar deduce de aici că problema îi priveşte mai puţin pe vîrstnici, chiar dacă se acceptă că procesul de formare nu e niciodată încheiat. Dar deducţia ar fi pripită. Problema îi priveşte în primul rînd pe adulţi, responsabili cu formarea copiilor, a tinerilor. În ce măsură mai tinerii sînt formaţi azi în spiritul celor enunţate mai sus?
Se afirmă cu orice ocazie că tinerii de acum sînt altfel decît cei din generaţiile trecute, că dotarea lor este incontestabil superioară. Nu dispun de suficiente informaţii pentru a mă pronunţa într-o problemă atît de delicată, dar cunosc multe cazuri cînd evoluţia multor oameni foarte dotaţi a fost opusă celei scontate. Explicaţiile nu au lipsit, dar ele nu ajutau la reabilitarea celui eşuat. De fapt, mai totdeauna tînărului i-a lipsit, în astfel de situaţii, pregătirea pentru viaţă. S-a schimbat ceva în această privinţă?
Rog să fie bine înţeleasă expresia pregătirea tinerilor pentru viaţă. Întregul proces, desfăşurat în favoarea şi cu implicarea tinerilor, cade în seama adulţilor, care ar trebui să-i conştientizeze pe tineri asupra cerinţelor formării lor ca membri ai societăţii. Participarea la viaţa oricărei colectivităţi presupune acceptarea drepturilor fiecărui membru, iar aceasta este cea mai mare şi mai dificilă obligaţie a fiecăruia. O privire, fie şi numai din fugă, asupra modului în care sînt pregătiţi tinerii pentru încadrarea lor socială probează că aceasta este păguboasă. Şi totul porneşte de la reaua înţelegere a relaţiei individ – societate; societatea, se spune, datorează totul individului, individul nu datorează nimic societăţii. Fals! Fără datorii nu există drepturi. Orice comunitate trebuie să producă ceva, ceea ce presupune pregătirea necesară, obţinută prin munca depusă anterior, şi participarea fiecăruia la obţinerea produselor respective, ceea ce înseamnă din nou muncă. De două ori muncă, efort pentru obţinerea performanţelor necesare pentru acceptarea în colectivitatea dorită, efort pentru obţinerea performanţelor reclamate de colectivitate. Ceea ce lipseşte multora dintre tineri este atitudinea faţă de propriul efort, de orice fel. Ideea obţinerii performanţei maxime cu efort minim nu e nouă, dar aceasta priveşte eficienţa efortului, regîndirea procesului de muncă, efort asociat cu pricepere, bazată pe cunoştinţe superioare, nu pe respingerea efortului.
În procesul acesta, al educării în scopul obţinerii performanţelor, şcoala trebuie să ocupe primul loc, ajutată de părinţi. Se constată însă că mulţi dintre părinţi se situează pe o poziţie contrară celei normale, contestînd multe dintre activităţile şcolare ce vizează tocmai cultivarea ideii de performanţă. Notele mici deranjează nu pentru nivelul scăzut de cunoştinţe pe care îl reprezintă, ci pentru că cel notat este pus într-o situaţie neplăcută în colectiv; vinovat e nu elevul, ci profesorul. Pregătirea pentru şcoală pretinde un efort prea mare, fie prin cantitatea temelor date acasă, fie prin standardele prea ridicate. Pregătirea examenelor, de bacalaureat în primul rînd, stresează prin cantitatea enormă a materiei, pe care însă elevul avea obligaţia să şi-o însuşească la timpul cuvenit. S-a procedat mereu la reducerea temelor, la scoaterea unor capitole din programă, de mai mică sau mare extindere, în detrimentul bunei pregătiri. Fiecare capitol din programă contribuie la articularea informaţiilor, transformîndu-le în cunoştinţe, iar eliminarea lui reduce posibilitatea de înţelegere şi formare a sistemului de cunoştinţe de la disciplina respectivă; fiecare temă pentru acasă contribuie la înţelegerea celor învăţate prin aplicare practică, prin exersare. Volumul temelor e uneori exagerat şi ar trebui diferenţiat în raport de performanţele vizate, dar refuzul implicării aparţine în primul rînd părinţilor, care se văd depăşiţi de cerinţe şi uită că temele sînt pentru elevii de azi, despre care aveau mai înainte cele mai bune impresii în privinţa dotării intelectuale şi care dispun de mult mai multe informaţii decît elevii de trei decenii înainte. Se pierde din vedere că fiecare sarcină încredinţată elevilor vizează nu numai însuşirea unor cunoştinţe, ci şi formarea caracterelor. Temele cu grad sporit de dificultate pot descuraja, dar, cu bună sfătuire, pot cultiva răbdarea, îndrăzneala de a crede în propriile posibilităţi de a face faţă cerinţelor, pe cînd cele prea uşoare nu stîrnesc interesul pentru propria dezvoltare intelectuală şi voliţională şi provoacă renunţarea cu uşurinţă la apariţia vreunei dificultăţi.
Societatea actuală cunoaşte rapide reorientări impuse de relaţiile din ce în ce mai complexe, cu inerente reorganizări şi numai cei pregătiţi profesional şi capabili să se mobilizeze pentru a face faţă cerinţelor pot rezista. Asta înseamnă a şti şi a voi, urînd prea frecventele schimbări pentru efortul la care sînt obligaţi şi iubindu-le pentru reuşita din provocările respective. O clipă de rătăcire pe terenul abandonului, al indiferenţei faţă de reuşită poate avea efecte greu de anticipat, pentru întreaga evoluţie ulterioară a individului, pe care nimeni nu o poate privi cu indiferenţă, fără să urască momentul de slăbiciune.
Toţi ne dorim ca tinerii să reuşească în viaţă; de reuşita lor depinde evoluţia societăţii. Trebuie doar să învăţăm noi şi să-i învăţăm şi pe ei cum se poate face asta. Să renunţăm la ideea că tinerii ştiu singuri ce au de făcut, că unde nu ştiu îi va învăţa viaţa. Drumul ar fi prea lung şi costurile prea mari. Iar viaţa nu are răbdare cu nimeni.
[i] În limba slavă, de unde a fost împrumutat, cuvîntul însemna şi chin, iar sensul acesta nu a dispărut nici azi, căci zicem „toată noaptea m-a muncit un vis“.
[ii] Întîmplarea poate fi considerată responsabilă pentru rezultat, iar rezultatul bagatelizat, cum o face Topîrceanu: „ce lucru mare/ Că-ntr-o zi ne-am întînit/ Şi că-s tare fericit/ Absolut din întîmplare“?
