V. MOLODEANU:
Unul dintre posturile TV a transmis o emisiune despre Ion Antonescu. Un fapt cu totul remarcabil, dacă avem în vedere că această personalitate a românilor a intrat sub vălul de umbră al uitării, cum, de altfel, s-a întîmplat şi în numeroase alte cazuri[i]. Nimeni nu contestă caracterul contradictoriu al personajului. Nu e nici o greşeală; Ion Antonescu a fost o remarcabilă personalitate, apreciată de unii, contestată de alţii, dar personalitate a rămas. A devenit însă şi personaj. Este meritul lui Marin Preda de a fi umanizat monstrul despre care se vorbise pînă atunci; nu mai era doar cel posedat de spiritul răului, ci devenea om, chinuit de fel de fel de întrebări.
Autorul prezentării lui Ion Antonescu în emisiunea cu pricina (menţionarea numelui nu are vreo relevanţă pentru ceea ce vom spune) a fost, poate, plin de cele mai bune intenţii, insistînd tocmai pe contradicţiile mareşalului, dar şi ale opozanţilor săi. Dacă nu l-ar fi scos din contextul istoric, ar fi constatat că societatea acelor ani era plină de contradicţii şi că, volens, nolens, de opoziţie şi de critici nu ar fi scăpat, de oricare parte a baricadei s-ar fi situat.
La începutul anilor ’90, mareşalul era declarat erou naţional, pentru nestrămutata sa credinţă în idealul posibilei refaceri a României Mari, rămasă în acelaşi an, 1940, fără Basarabia, ocupată de Uniunea Sovietică în iunie, fără jumătate din Transilvania, ocupată de Ungaria în august, şi fără sudul Dobrogei, cedat Bulgariei, la insistenţele Germaniei, în septembrie. După scurt timp, Ion Antonescu redevenea monstrul care subjugase ţara intereselor Germaniei[ii] (deşi aceasta obligase România la cedarea Cadrilaterului şi a Transilvaniei), care nu ţinuse cont de avertizările opoziţiei şi împinsese armatele române dincolo de teritoriile româneşti pentru a căror eliberare intrase în război alături de Germania, căruia i se puneau în seamă pătimirile românilor ajunşi dincolo de frontierele patriei şi ale conaţionalilor, fie în ţară, fie în deportările din Transnistria etc.
Nu mi-am propus aici să iau apărarea lui Ion Antonescu, nici să-l judec. E rolul istoricilor, despre care cred că ar fi putut fi mai prezenţi prin formularea unor opinii argumentate privind istoria românilor din ultima sută de ani, scutindu-ne de opiniile unor politicieni, lipsite de suport ştiinţific, sau de opiniile unor nenumăraţi „formatori de opinie“ din mass-media, de la rubrica „o istorie care nu se învaţă la şcoală“ (ca şi cum istoria care se învaţă la şcoală ar trebui să menţioneze toate evenimentele prin care se concretizează un anume proces!).
Am fost (şi îmi place să cred că am rămas!) profesor şi profesia m-a învăţat că orice demers formativ trebuie să se finalizeze cu o concluzie sau ceva care să semene a… Să ştie omul cu ce rămîne. Putem fi sau nu de acord cu cele promovate de Adrian Cioroianu în ale sale „Cinci minute de istorie“, dar trebuie apreciată grija lui de a aduna într-un singur enunţ ideea desprinsă din cele prezentate. În emisiunea care m-a obligat să scriu aceste rînduri autorul a ajuns la concluzia că atît Ion Antonescu, cît şi opozanţii săi au acţionat ca patrioţi. Frumos şi, măcar în parte, adevărat, dar a urmat un fel de concluzie a concluziei, concluzia finală, cum ar spune unii: patriotismul e doar un cuvînt. Nu-mi venea să cred! Patriotismul e doar un cuvînt!…
Nu s-au stins încă ecourile sărbătoririi Centenarului Întregirii României, menită să pună în lumină patriotismul celor care şi-au închinat viaţa idealului ca toţi românii să aibă o singură Ţară, aceeaşi şi pentru cei rămaşi în afara frontierelor statale. Ori de cîte ori au ocazia românii rămaşi afară vin în Ţară, spun ei, adică Acasă, nu în România, căci ei aparţin oricum româniei, prin care se înţelege „comunitatea tuturor românilor“, oriunde s-ar afla. Vedeţi, dară, nu statul interesează aici; statul e doar o instituţie, un instrument folosit pentru organizarea unui sistem social, în limitele unui teritoriu. Şi vine cineva să afirme, într-o emisiune TV, cu scop educativ, îmi place să cred, nu numai informativ, că patriotismul e doar un cuvînt.
Poate că eliminarea lui doar din enunţ, ar fi putut schimba perspectiva asupra mesajului, dezvoltînd cu totul altă semnificaţie pentru cuvînt. E suficient să ne gîndim că Evanghelia după Ioan începe aşa: „La început era Cuvîntul şi Cuvîntul era cu Dumnezeu şi Cuvîntul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut n-a fost făcut fără El“. Acesta este cuvîntul creator, logosul, existent înaintea lumii materiale, pe care o înţelegem în toate profunzimile tocmai prin raportare la cuvînt. De cîte ori ne pare că nu înţelegem bine un enunţ, facem apel la descifrarea sensurilor cuvintelor şi îl alegem pe cel potrivit în acel context lingvistic şi extralingvistic. Nu spun vreo noutate; latinii ziceau non idem est si duo dicunt idem „nu e acelaşi lucru dacă doi (inşi) spun acelaşi lucru“. Pare paradox, dar nu e! Să ne gîndim doar la enunţul banal azi eşti mai frumoasă, care poate fi compliment, cu accentul pe mai, sau jignire, cu accentul pe frumoasă. Limba pune la îndemînă materialul de care se foloseşte cel ce comunică şi la care se raportează cel cu care se comunică, performanţele depinzînd direct de cel care vorbeşte şi de cel care ascultă.
Aşa stînd lucrurile, enunţul patriotismul e doar un cuvînt are un mesaj descurajator. Eliminarea lui doar, pusă pe seama neatenţiei autorului emisiunii, creează deschideri la care ne putem gîndi cu încîntare. Istoria românilor, ca, de fapt, a oricărui alt neam, abundă de fapte menite să pună în lumină credinţa în cuvintele ţară, patrie, patriotism, generatoare de energie care să mobilizeze alte şi alte energii, în numele unor valori comune pentru întreaga colectivitate şi pentru a căror apărare nici un preţ nu e prea mare. E suficient, din nou, să reamintim formidabila declanşare de energii din anii 1916 – 1918, ale cărei rezultate le trăim şi le retrăim la simpla pronunţare sau receptare a cuvintelor evocatoare. Pe baza acestor cuvinte se formează concepţii, atitudini, convingeri, care ne condiţionează existenţa.
Fie-mi permis să cred că autorul emisiunii va fi avut în vedere semnificaţia despre care am vorbit a Cuvîntului. Şi fie-mi permis să cred că nu numai eu am receptat astfel enunţul, iar pentru cei care au înţeles altfel, rămînînd la suprafaţă, să fac invitaţia de a trece dincolo de aparenţe. E o modalitatea de a ne depăşi limitele.
[i] Surprinde foarte neplăcut, de pildă, faptul că numele lui Octavian Goga, unul dintre cei mai aprigi luptători pentru cauza Unirii Transilvaniei cu Ţara, nu a fost pronunţat în nici una dintre manifestările dedicate centenarului Unirii.
[ii] Tratatele prin care România intra în sfera de influenţă a Germaniei fuseseră încheiate de guvernele anterioare.
