Istoria științei este marcată de crezul lui Einstein într-o teorie unificată a câmpului, model geometric care poate să descrie unitar cele două forţe fundamentale cunoscute pe atunci, gravitaţia şi electromagnetismul.
Deși nu a reușit să-și îndeplinească acest vis, genialul savant a lansat o fascinantă provocare pentru cercetători de a găsi o “teorie a tuturor lucrurilor”, care să explice întreaga Existență – de la microcosmos, la macrocosmos și megacosmos.
Teoria Marii Unificări reprezintă diverse încercări de a descrie printr-un formalism teoretic comun forțele electromagnetică, slabă și tare. Se speră că Teoria Marii Unificări va fi extinsă la o Teorie a Totului care va unifica cele trei tipuri de interacțiuni fundamentale cu cea gravitațională.
Una dintre aceste concepții unificatoare este Teoria Stringurilor (String Theory), în care particulele elementare sunt modelate prin stringuri (corzi, sfori sau bucle) vibrante, închise sau deschise, care plutesc în spațiu-timp și se află în stare de excitație.
Proprietățile fizice ale particulelor care fac parte din Modelul standard reprezintă diverse moduri în care stringurile pot să vibreze, altfel spus, oscilațiile stringurilor generează proprietățile constituenților fundamentali ai materiei în stare de substanță sau de câmp.
După părerea lui Burt Ovrut, profesor la Universitatea Statului Pennsylvania din University Park, particulele sunt coarde mici și invizibile, care emană materia, precum muzica din coarde: “Dacă o ciupești (coarda) într-un anumit fel, obții o frecvență anume, dar, dacă o ciupești în alt fel, poți obține mai multe frecvențe, așa ai note diferite.” O altă exprimare sugestivă este cea a lui Michio Kaku, profesor la City University din orașul New York, care afirmă că “universul este o simfonie, iar legile fizicii sunt armonii ale unei supercoarde.”
Au fost concepute cinci variante pentru teoria stringurilor, într-un hiperspațiu cu zece dimensiuni, nouă spațiale și una temporală.
Teoria stringurilor asigură punți de legătură între teoria cuantică și teoria generală a relativității, care sunt incompatibile în forma actuală.
În cadrul teoriei superstringurilor, multitudinea de particule cuantice sunt descrise ca note pe o supercoardă, ansamblul de particule fiind asociat cu spectrul de vibrații.
Pentru a pune în concordanță teoria superstringurilor cu teoria supergravitației, la cele zece dimensiuni a fost adăugată a unsprezecea dimensiune, obținându-se o concepție extinsă, care este cunoscută sub numele de “teoria membranei”(Teoria M), în care membrana devine constituentul fundamental al universului.
Teoria M este o teorie supersimetrică care a apărut în anul 2008, cele cinci variante ale teoriei corzilor fiind considerate diverse manifestări ale teoriei membranei.
Spre deosebire de teoria corzilor, în care șase, din cele zece dimensiuni, sunt “strânse” într-o regiune a spaţiului (spaţiu Calabi-Yau), mult prea mică pentru a fi pusă în evidență, în Teoria M unele din aceste dimensiuni ar putea fi foarte mari, chiar infinite.
Pe lângă numeroși adepți, teoria stringurilor a avut și critici care au remarcat unele lipsuri. Unul dintre critici este Peter Woit, fizician la Universitatea Columbia, care afirmă: “Postularea unor corzi (strings) care se mișcă într-un spațiu cu 10 dimensiuni a apărut în 1974 și a devenit paradigma dominantă din 1984 încoace. După patruzeci de ani de cercetări și după publicarea a zeci de mii de lucrări științifice știm că aceasta este o idee goală. [Teoria stringurilor] prezice nimic despre nimic, câtă vreme se alege cu grijă felul în care sunt compactificate cele șase dimensiuni suplimentare, astfel încât să devină invizibile”.
Deși modelele geometrice al teoriei corzilor și teoriei membranei sunt inacceptabile, este corectă ipoteza că mulțimea particulelor elementare poate fi pusă în corespondență cu o mulțime de oscilații în care frecvențele armonicelor sunt corelate cu frecvența fundamentalei.
Afirmația precedentă poate fi justificată în cadrul teoriei dipolilor vortex, concepție dialectică unitară despre Existență.
În teoria dipolilor vortex, particulele elementare și câmpurile fundamentale de forțe sunt abordate unitar prin configurații de particule universale primordiale.
Dipolul vortex este modelul fizic pentru unitatea dialectică particulă-antiparticulă prin care se face schimb de particule universale primordiale între Universul nostru şi Universul complementar. Oricărei microparticule din Universul nostru , împreună cu câmpurile de forţă generate, i se asociază un dipol vortex, care reprezintă o configuraţie de particule universale primordiale mai mult sau mai puţin complexă.
Teoria unitară a Existenței
Comentariul dvs.
ClementMedia.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!