Din motive de „socializare”, fireşte, nu că n-aş fi avut ce mânca acasă, deunăzi am prânzit la un restaurant. Şi, alături de comesenii mei, am glosat puţintel pe subiectul în care ne integraserăm. Se-ntâmpla (şi nu era nicidecum prima oară) să fim singurii din salon în cârciuma respectivă, având vecine (doar în zona aceea de stradă) încă patru cârciumi, dintr-un oraş în care te izbeşte realitatea (ca şi în alte aşezări de altfel) că-i plin de cârciumi. Cum necum, afacerile merg, cel puţin se târâie. Am consimţit şi noi, la faţa locului, chicotind ca şi cum am fi închiriat întreg salonul, că, de fapt, în bucatele noastre şi-n „vinul casei” ajuns în pahare din recipientul de carton, se află inclusiv costurile implicând mesele goale, becurile arzând pentru mai nimeni, chelneriţa care zâmbeşte profesional la pereţi, bucătarul care, arar, cu toată arta pune-n farfurii nişte mâncăruri cam de cantină. Ş.c.l. Ne-am şters la guri, am plătit suma înscrisă pe bon şi bacşişul de oameni cumsecade ce suntem. Iar după aia aflarăm că patronatul de resort ar avea intenţia să introducă şi bacşişul pe bon! Dacă pricep bine, scumpind dintr-un condei serviciile – şi nu-i clar dacă în folosul chelneriţei (abia de mă învăţ cu ea şi-i reţin numele că apare alta; oare de ce?) sau bucătarului (care şi el e înlocuit de la un trimestru la altul). Nu cu totul în altă ordine de idei mă întreb: Decât să se spună că se fac eforturi de eradicare a şpăgii, ce-ar fi să se introducă şi şpaga în preţ? S-ar putea plăti, astfel, o sumă rotundă, iar noi, rămânând oameni cumsecade, să zicem că şi mulţumiţi, de restul am da şi bacşiş! | LD Clement