Sigur că ştiţi cam cum se întâmplă. Cu cât trec anii, se cam împuţinează prietenii de odinioară, fie că nu mai ai vreme de ei, fie că nu mai au vreme de tine, fie… Nu-i vorbă de supărări sau vrajbă, Doamne fereşte!, ci, mai ales, că se împuţinează timpul şi se îngroaşă şirul sarcinilor vieţii. Uite-aşa şi el, un amic „de când ne ştim”, zice că s-a înstrăinat de mine şi de alţii… nu din voia sa. Păi când să ne mai vedem dacă lucrez zilnic între 8-12 ceasuri, plus celălalt program al vieţii? Nici nu se mai miră că, prestând la patron, cu cât lucrează mai mult, cu atât câştigă mai puţin (acela ar fi având o zicere infailibilă: vrei să te ţin ori vrei să te înlocuiesc?). Dar se miră că, totuşi (norocosul!), soaţa fiindu-i slujbaşă la patronul stat, încă mai îngăduie „să-l ţină”. Deunăzi, bucuroasă, i-a fluturat în ochi cel mai recent fluturaş, arătându-i negru pe alb nişte cifre pe care el nu pricepe a le socoti. Aflu că s-a bucurat şi el (că nu-i de ici de colea să te sufere cineva în casă şi… absent, şi cu leafă de asistat social la patron), râzând mânzeşte (cică mânjii n-au umor când îşi arată dinţii!) şi amintindu-şi că, odinioară, acum vreun sfert de secol, după ce şi-a pus un an leafa pe cec, şi-a vărsat-o întreagă într-un concediu de 10 zile pe litoral. Astfel că, rămas cu dinţii dezgoliţi, i-a zis soaţei: leafa ta-mi miroase a inflaţie, a criză, a Boc. Ba nu, i-a răspuns ea: mie-mi miroase a tichete de masă şi de vacanţă! | LD Clement