Pare-se că destui au fost deja „prinşi”. Veniră ei să-şi plătească utilităţile, au fost poftiţi să semneze şi-au semnat. Nu musai că vor şi participa la adunarea generală a proprietarilor asociaţi, dar măcar că ştiu despre ea, când şi unde. Au luat cunoştinţă de… Se va şi prezenta cutare spre a afla care sunt priorităţile grupării, să propună, să-şi dea cu părerea, să decidă ori chiar să se certe cu vecinul de la scara B, ăla care-i tot ia locul de parcare? Asta se va vedea atunci… Istoria (şi istorioarele răspovestite pe la colţ de bloc) zice aşa, într-o doară, că, până la urmă, mulţi chemaţi, puţini ajunşi şi tot cam ăia aleşi. Ăia care fac şi dreg, că de aceea se-ndeasă acolo, să facă şi să dreagă, să se prefacă de fac, dar cu folos pentru ei, dacă se poate. Se poate? Cam da, zic vorbele rele ale lumii celeia care nu-i priveşte tocmai cu ochi buni pe cei din capul asociaţiilor de proprietari – primari de cartier, cvartal, blocuri sau chiar scări de bloc. Curios lucru. Când e să se aleagă un primar de târg, pasiunile sunt mari (inclusiv la nivel de asociaţii de proprietari, unde se zice că intervin – şi de colo şi de dincolo – echipele de activişti), iar prezenţa la urne cam aşişderea. Când e să se aleagă un primar de stradă, mai întâi e linişte, iar apoi apar pasiunile. Uneori cu gâlceavă, cu proteste, cu dat la ziar şi la teve. Şi-l întreabă fără noimă: Ce-ai cu noi, mă? Pentru ce să dăm cu var? (Şi de la cine l-ai cumpărat, cât ai dat pe el, de ce-i roz şi nu vernil…) | L.D. Clement
