PAUL ARETZU:
Modelul istoric al jurnalului de călătorie este, în literatura română, cel al lui Dinicu Golescu, scris în urma unui voiaj întreprins în Austria, Italia, Bavaria și Elveția (tipărit în 1826). Orice călătorie este esențial epică, întrucât implică istoria uimirii în fața unei descoperiri (de sine și a altei lumi). Prozatorul Constantin Arcu scrie Prin lumea largă. Însemnare a călătoriei mele în America de Sud (Editura Limes, Florești-Cluj, 2018, cu o prezentare a lui Mircea Petean, pe ultima copertă). Este vorba, desigur, în primul rând despre o carte culturală, pusă, prin motoul folosit, sub semnul relativității lumii în care trăim, dar și despre o foarte atentă analiză introspectivă. Jurnalul conține notații făcute între 20 martie și 2 aprilie 2017, într-o serie de țări din America latină, Peru, Bolivia, Chile, Argentina și Brazilia.
La Lima, scriitorul speră să recunoască toposuri livrești aparținând lui Mario Vargas Llosa (însă ficțiunea pare a nu avea corespondențe în realitate). Dar mitul, micul colportaj există peste tot. În Cuzco, din cauza disconfortului produs de înălțime, autorul mestecă frunze de coca, aflate pe toate tarabele, și, pentru un timp, își pierde luciditatea, ratând contactul cu siturile incașe. Nedezmințindu-și vocația de prozator, Constantin Arcu este atent, în primul rând, la viața zilnică a oamenilor, recurge la retrospecții sau la scenarii legate de posibilele combinații amoroase ale celor din grupul de vilegiaturiști. Călătoria la Machu Picchu este una cenușie. De altfel, obiectivele turistice au o pondere scăzută, constituind un simplu cadru spațial, fiind tratate mai mult din obligație, ca pretext. Scriitorul aruncă priviri sumare asupra configurației locului: „Nu fac eroarea să descriu biserica, altminteri cu un interior splendid. Cel interesat poate să caute pe Google – Iglesias de San Pedro din Andajuaylillas și află de îndată până și câți dinți are preotul în gură.” (p. 29). Pentru autor, călătoria nu este decât prilej de aventură, „de amintiri și senzații”: „Încerc să retrăiesc acele momente pentru a putea fi sincer până la capăt. Iar asta presupune de fiecare dată să dezvălui stări și gânduri pe care oamenii le ascund îndeobște de ceilalți.” (p. 30). Literatura se insinuează cu abilitate în așa-zisul jurnal. Intriga este provocată de apariția pe neașteptate a frumoasei Suzana. Banalitatea unui tradițional jurnal de călătorie este convertită, prin alchimiile măiestrite ale prozatorului, într-o continuă aventură, în tensiune și în așteptare plină de curiozitate. Se întrevede o escapadă erotică. Atenția se mută de pe planul obiectiv, pe unul subiectiv, concretizată în scrutări interioare, în calcule și presupuneri, în scenarii prolifice privind misterul feminin. Călătoria devine un simplu pretext pentru o insolită, plină de ironie construcție narativă. Discursul la persoana întâi este sincopat de intervențiile unui eu instinctual, obsesiv (Năzdrăvanul), ceea ce-i dă o notă facețioasă, un pic frivolă (cu vădită intenție).
În Bolivia, ajung în La Paz. Autorul este urmărit de orgoliile berbantului din sine. Întoarce lucrurile pe toate fețele, imaginează, este circumspect. Am spune că prozatorul inventează un jurnal de călătorie, pentru a-și asigura cadrul unei ficțiuni (povestiri) erotice. Micile evenimente petrecute pe traseul turistic capătă dimensiuni fabuloase. De altfel, se spune explicit că autorul are puteri discreționare asupra textului pe care îl scrie: „Eu sunt stăpânul acestor ținuturi ce se întind cât cuprinde gândul și fantezia mea.” (p. 82). O scurtă plimbare prin La Paz îi îngăduie o succintă vedere de ansamblu, nu descriptivă ci mai mult de luare a pulsului spiritual al locului: „Clădirile sunt învăluite într-un aer de paragină, cu fațade scorojite și decolorate sau cu pereții împodobiți de graffitti, desene și inscripții, operele unor anonimi talentați. Totuși, dacă privești în jur cu luare aminte vei descoperi o poezie a simplității și a vieții mărunte la care nu te-ai fi așteptat” (p. 77).
Următoarele escale sunt Santiago de Chile și Valparaiso. Diaristul (fals) este atent la relațiile dintre ceilalți însoțitori, face diverse scenarii, se implică în ele, așa încât mobilul cărții, călătoria, este aproape pierdut din vedere. Ce rămâne?: reverii, halucinații, zburdălnicii ludice, autorul capătând dimensiunile unui adevărat personaj. La Buenos Aires asistă la un spectacol de tangou argentinian. Naratorul își continuă asalturile, dar mai ales fantazările erotice: „Tot timpul îmi amintesc mult mai mult decât am văzut și am auzit și asta e nemaipomenit.” (p. 137). Călătoria se continuă în Parcul Național Iguazu, unde există o spectaculoasă cascadă, apoi în Brazilia, la Rio de Janeiro. Informațiile turistice sunt sumare, nesemnificative, toată atenția îndreptându-se către comportamentul grupului și, mai ales, spre propriile reprezentări psihice ori imaginare. După ce o ratează pe tânăra enigmatică Suzana, încearcă, tot fără succes, o aventură cu doctorița Ema. Dar eșecurile erotice nu-i diminuează umorul, stimulându-i și tentația de alcoolizare. Excursioniștii urcă la monumentala statuie a Mântuitorului, aflată pe Muntele Corcovado. În fine, ca Ulise, odinioară, călătorul își dorește întoarcerea acasă, după ce a trecut prin multe întâmplări care l-au făcut mai bogat în (propria) cunoaștere. Cartea este, în felul ei, un elogiu adus aventurii. Viața este o aventură, rezervând numeroase surprize. Lăsându-și imginația să zburde la voia întâmplării, cu o vădită voluptate, Constantin Arcu demonstrează propensiuni inventive de nestăvilit. Falsul jurnal este, în fond, un mic roman scris într-o manieră foarte personală.
