V. MOLODEANU:
O succesiune de secvenţe la tv: o persoană, făcută scăpată din penitenciar prin jocul cu legile ţării, a omorît un bătrîn pentru a-i lua bruma de agoniseală; doi politicieni, reprezentanţi de frunte ai forţelor politice considerate vinovate de starea precară a ţării, sînt huiduiţi pe stradă; elevii sărbătoresc la Putna de Ziua lui Eminescu, Ziua Culturii Naţionale.
Nefericit grupaj! Cum pot fi puse la un loc fapte care, prin natura lor, sînt diametral opuse?
Scriu aceste rînduri nu pentru a judeca orientările şi rezultatele guvernării ţării de un partid (o grupare de partide) sau altul (alta), ci pentru a striga pentru nevoia de educaţie, nevoia de cultură, reclamate şi de primele două fapte prezentate. E strigător la cer să afli că un tînăr nu ajută, ci omoară un bătrîn, după ce plecase din penitenciar (cuvîntul penitenciar e legat direct de penitenţă; aici sînt trimişi cei certaţi cu normele de convieţuire socială pentru pocăinţă, văzută nu numaidecît ca pedeapsă, ci ca posibilitate de îndreptare; cuvîntul închisoare nu numai că priveşte lucrurile din perspectiva celui privat de libertate, dar actualizează şi alte semnificaţii, străine de ideea de recuperare). Poate că dacă penitenciarul nu se limita la privarea de libertate nu s-ar fi ajuns aici. A spune dacă vinovat în cel de al doilea caz erau cei huiduiţi sau cei ce huiduiau ar fi similar cu a răspunde la întrebarea dacă întîi a fost găina sau oul, dar cu siguranţă carenţele educaţiei sînt evidente.
Poate că nu aş fi scris aceste rînduri fără comentariul făcut din platoul postului tv, care preamărea meritul reporterului şi al postului tv pentru informarea publicului cu minunata acţiune a elevilor cu pricina. Meritul nu era al elevilor, care se străduiseră să se reprezinte şi să reprezinte cu cinste şcoala lor cu acea ocazie, ci al celor ce informau despre. Că nu s-a spus nimic despre profesorii animatori ai manifestării nu m-a mirat şi nu cred că ar mira pe cineva; intră în „firescul lucrurilor“. Se spun destule despre nereuşitele lor. Dacă se spun şi lucruri bune s-ar putea ca lumea să nu mai înţeleagă nimic. Dar măcar despre şcoala de unde vin şi pe care o reprezintă se putea spune ceva. Iar comentatorul era profesor (cel puţin, aşa i se spunea!).
Şi mai scriu aceste rînduri şi pentru că manifestarea elevilor mi-a umplut inima de bucurie, probînd că Şcoala nu a murit, nici nu şi-a pierdut rosturile. Şcoala adevărată, cu bunele şi cu relele ei, despre care aflăm doar accidental, continuă să formeze oamenii de care societatea are şi va avea nevoie. Dar aşa cum educaţia din şcoală nu se poate opri la gardul şcolii, educaţia nu se poate limita doar la şcoală, care, chiar dacă e cea mai importantă instituţie cu rol educativ, nu trebuie lăsată singură. Nevoia de educaţie e mult mai mare şi n-o poate cuprinde, singură, nici una dintre instituţii.
