CONSTANTIN HREHOR:
Aniversările şi comemorările sunt cronologii, bucle pe şuvoiul Timpului. Omagiile postume, la fel de netrebnice precum elogiile antume fac parte din memoria noastră. Trecând prin pereţii aceleiaşi clepsidre, raportându-ne la început şi sfârşit, volens-nolens toţi trăim obsesiv „clipa cea repede ce ni s-a dat”. Dar când vorbim despre Eminescu timpul îşi pierde fluiditatea, timpul nu mai depinde de anistorie şi postistorie. Măsura anilor e în nemăsură, substanţa lui e din haloul inaccesibil ce înfăşoară axa antecosmică trinitară. Eminescu fiind un prototip integrator, începutul său e ambiguu, sfârşitul său e nebulos, existenţa sa astrală, locuirea în „chip de lut” sunt înafara Calendarului. Această nedumerire o presimţim şi când descifrăm reliefurile lespedei de la Putna. Cioplitorul a gravat doar anii de domnie ai Voievodului, nu şi eternitatea sa. Începutul „principelui Creştinătăţii” e în Strămoşi, sfârşitul, neconsemnat, e descălecat în dezmărginire.
Mihai Eminescu, de nemăsurat şi de necântărit, a cărui naştere trebuie înţeleasă ca o trimitere providenţială, este o însumare a timpului de dinafara Neamului şi a spaţiului acestei Ţări. El este păstor de neam, prin sufletul şi pana sa au trecut turmele Limbii Române de la Facere încoace. Din Carpaţii invincibili până în aurăriile Daciei, şi grânarele din vecinătatea Mării născătoare de mărgărite.
Voievod peste o Ţară de cuvinte, cu o devoţiune nepereche faţă de Basarabii şi Muşatinii „dătători de legi şi datini”, Eminescu nu ar trebui să lipsească din nicio frescă. Dacă în panoramele noastre votive Domnul prezintă înaintea pururi tânărului Christos ctitoria sa în miniatură, lui Eminescu zugravii ar trebui să-i pună în palme, drept ctitorie, Cartea graiului nostru de el strălimpezit – cea mai scumpă danie închinată Poporului său.
Unii istorici au considerat că pentru măreţia faptelor Al. I. Cuza ar fi fost îndreptăţit să poarte coroană de rege. Mihai Eminescu, pentru prodigioasa sa operă şi pentru caracterul său fără cusur oricând este îndreptăţit să stea sub o titulatură majestuoasă. Însumând istoria şi cultura noastră, Eminescu este coroana şi încoronarea Poporului român. Citindu-i paginile de publicistică, din primele rânduri e de văzut vocaţia sa de etnarh. Grăitoare sunt statura sa morală, care e totodată instanţă, respectul pentru legile care trebuie să decurgă din Adevăr, preţuirea cutumelor, cultul Străbunilor, începând cu sacrificiul fondator al lui Decebal până la martirii Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu şi Grigore Ghica. Credincios valorilor şi virtuţilor umane, dar, totodată, necruţător faţă de urzelile păgubitoare ale celor „mici de zile, mari de patemi”, Eminescu a trăit şi continuă să-şi trăiască veşnicia între admiratori şi caracudişti, rămânând până azi acelaşi „român verde de tip carpatin”, neschimbat şi când peste „locul îngropării sale va răsări pădure ori cetate” (G. Călinescu). Vasile Gherasim, Elias Miron Cristea, Perpessicius, Oprea, Creţia, Vatamaniuc, Simion, Buşulenga, Roşu, Cimpoi, Georgescu, Codreanu şi mulţi alţi truditori pe manuscrise, cu notabile contribuţii la realizarea Operei Integrale sunt mărturisitorii genialităţii şi unicităţii „omului deplin al culturii române” (C. Noica). Şi paralel cu această oştire, urmaşii săi: Lucian Blaga, Bacovia, Arghezi, Voiculescu, Crainic şi Gyr, şi din acelaşi filon tragic, N. Labiş, N. Stănescu, M. Sorescu, Ioan Alexandru, Cezar Ivănescu şi Grigore Vieru.
Reprezentant emblematic al ţării sale şi al scriitorimii descendente din acest „neam al nevoii”, Eminescu a cunoscut literatura română de la Coresi, Varlaam şi Dosoftei, a citit Cronicarii şi cărţile principelui luminat Dimitrie Cantemir, a cunoscut producţiile antecesorilor şi contemporanilor, şi tot atât de bine snoavele, legendele şi eresurile din popor.
Citind „Epigonii”, o inestimabilă contribuţie rafturile memoriei literare, e de observat că nimeni nu a fost omis, marginalizat ori privit orgolios, demolator. Eminescu, fiind generos din fire, gândind piramidal, a înţeles că vârful piramidei nu poate exista fără o bază alcătuită din pietre de toate mărimile. Acest spirit nu mai funcţionează azi, nici în curţile făcătorilor de generaţii, valuri, ierarhii şi lideri, nici în societatea rinocerizată,/ şacalizată,/ hienizată,/ globalizată…
Respirând metafizic, Eminescu şi-a consumat drama existenţială infuzată cu esenţe extrase din gândirea indică, din Eclesiast, Hölderlin şi Goethe, intuindu-i pe Heideger, Max Weber, Freud şi Einstein. Din această bogăţie reverberată în timp au ieşit operele transfigurării semnate de L. Blaga, Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu, Const. Noica, Eliade şi Cioran, S. Mehedinţi, Tr. Brăileanu, N. Petrescu, V. Băncilă, D. Stăniloae şi paginile scrise de Xenopol, Iorga, Pârvan, Hasdeu, Gusti ori Romulus Vulcănescu.
Eminescu şi-a conştientizat geniul: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarele soarbe un nor de aur din marea de amar”. Sub această povară Poetul nu ar fi putut trăi mai mult de cât a trăit. Şi peste aceasta s-a suprapus osânditoarea cruce a Neamului său, zidăria lui etnică şi ontologică. Trăind plenar, Poetul a suferit muceniceşte, anticipând tot ce s-a revărsat şi se va revărsa peste noi. Îndurerarea şi scrâşnetele fiinţei lui în celula-spital care era ţara sa s-au împletit peste timp cu strigătele şi liturghiile sfinţilor închisorilor. Sunt de neuitat cutremurătoarele cuvinte ale filosofului hristofor Petre Ţuţea: „Un tâmpit mai mare decât mine nu există. Să facă 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi!”. Dar dezamăgirea şi umilinţa, ca şi pe Eminescu nu l-au determinat pe Ţuţea să-şi abandoneze obârşia. Poetul şi filosoful au rămas neclintiţi „între Dumnezeu şi neamul lor”.
Eminescu s-a retras în steaua sa. În Luceafăr. Ne-a lăsat averea minţii sale şi colbul smerit al trupului său. Nu l-au copleşit comorile lumii, nu şi-a dorit „mormânt bogat”. Dinlăuntrul său trebuie cercetat, acolo este tezaurizat geniul său, dinafara, ca a oricărui pământean, e puţină, o însăilare efemeră. Ar fi o profanare îngrozitoare strămutarea lui „la marginea mării” ori chiar în luxurianta biserică Trei Ierarhi, cum propunea cândva Geo Bogza. Ale cărui muritor mâini ar fi vrednice să facă acest nesăbuit transfer? Iar aberanta propunere de canonizare a „sfântului ghiersului românesc” (T. Arghezi), vehiculată în cercul unor spoitori de morminte, e bine să se spulbere pentru totdeauna. Dacă am avea mai multă preocupare pentru fiinţă decât pentru materie, dacă am simţi cât de păgubitoare este alienarea ce se instalează în urma pierderii contemplării, am percepe altfel patrimoniul uriaş al minţii lui Eminescu, timpul umplut de infinitatea sa.
Mă întreb: oare când Brâncuşi a înălţat Coloana s-a gândit la Eminescu? Ştiu că, propunându-i-se oarecând o statuie pentru Spiru Haret, sculptorul a spus că va face o fântână. Nu a găsit ceva mai deplin ca să-l reprezinte pe ilustrul învăţător. Având înainte acest reper, cred că cea mai bună statuie a lui Eminescu este Coloana fără sfârşit.
În Coloană: sunete şi tăceri, verticalitate, desprindere, zbor, diamante în ascensiune.
În Eminescu: „Dimensiunea românească a existenţei”, „rostirea românească”, „sufletul românesc”, „omul românesc”, lut şi duh de-acasă, împerechere cu cerul, contopire în cosmos, eternitatea noastră. Într-un cuvânt – Coloana Infinitului.
