Habar n-am dacă tot românul trebuie să ştie a recita la comandă versuri din M. Eminescu atunci când un alt român i-o cere. Aşa că mă eschivez în a da vreo sentinţă publică referitoare la o aşa chestiune, chit că în vizorul naţiunii intră recent breazul ministru al Culturii, căruia un realizator tv i-a cerut în direct, cu insistenţă, să-şi stoarcă memoria spre a reproduce măcar un rând. Până la urmă, chinuit, omul l-a livrat: „Cobori în jos, luceafăr blând” (cu certitudine referindu-se la luceafărul ăla, nu la o eventuală demisie de onoare, căci el nu-i matematician cum fură, bunăoară, Ion Barbu sau Solomon Marcus). Dar s-a căznit să spună, „ca şi cadru didactic”, că Eminescu e, „practic, cel mai mare poet care l-a dat România” şi că „una dintre poeziile care cred că este în mintea fiecărui român e Luceafărul”. Unuia ca mine i-ar fi plăcut să-l audă pe ministru zicând „nu ştiu, dom’le, eu sunt pus politic la minister şi-am altele pe cap, gestionez o structură, paralele şi ideile altora, nu ştiu d-astea. Iar dacă mă luaţi la aşa bani mărunţi, Eminescu mi-e ca o pietricică-n pantof. O, pe mine întrebaţi-mă de Moisil sau Ţiţeica!”. Zic asta şi-n contextul în care de mulţi ani pricep că pentru destui Eminescu (mai cu seamă de zilele sale) e o mare piatră de încercare. Astfel că, şi neîntrebaţi, ei tot vor să zică, anunţând că-s vii şi că nu-i lasă rece. Agăţându-i de nume tinichelele lor, ca să sune! | L.D. Clement
