Într-un alt context (şi, desigur, cu o altă amploare), poate că s-ar fi cuvenit, în această perioadă, oarece comparaţii între „profilul românului” rezultat în anii de după Marea Unire (mai ales că în perioada interbelică el a constituit subiectul primelor cercetări sociologice şi psihologice importante de la noi) şi cu cel din anii noştri (un studiu semnat de Daniel David, „Psihologia poporului român” a făcut ceva vâlvă cu câţiva ani în urmă). Aici ne rezumăm a aminti că, la fel precum Dimitrie Cantemir, Constantin Rădulescu-Motru nota că românii ar fi iuţi la mânie dar că le trece la fel de repede cum se aprind… Printre altele, C. Rădulescu-Motru reţinea: „Omul de caracter, la români, nu este acela care e consecvent cu sine însuşi, ci acela care n-a ieşit din cuvântul grupului, adică cel care a urmat întotdeauna clopotul turmei. (…) Imităm ca oile faptele din jurul nostru şi nu arătăm o energie decât când suntem în grup”. Sărind peste decenii, iată că o recentă cercetare a ISRA Center („Valorile românilor la 100 de ani de la Marea Unire”) ne întâmpină cu o aşa concluzie: „63% dintre români se declară mulţumiţi şi extrem de mulţumiţi de viaţa lor” şi au ca valori „familia sau onestitatea” (adică… unii familia, alţii onestitatea, deşi sunt realităţi diferite). După care, tot la capitolul valori, urmează sănătatea şi nostalgia. Pe scurt, autorii studiului de acum, pun apariţia surprinzătoare a nostalgiei în setul de valori româneşti în relaţie cu nevoia de siguranţă (oferită de altcineva – n.n.). Ca şi cum – am îndrăzni să spunem – acei adulţi, inclusiv în legătură cu prima valoare vizată de majoritate, familia, necutezând să ia viaţa în piept, pe propriile picioare, încă mai visează la sânul matern… | L.D. Clement
