Categoric, nu mă număr printre cei mai pricepuţi a evalua situaţia – nici aceea de la 1918, nici cea de la 2018 –, aşa că nu m-am grăbit să mă interferez printre cei cu ţeapănă poziţie în subiect. Aşadar, am lăsat să treacă 28 Noiembrie – justificată Zi a Bucovinei, aşa cum, altundeva, se justifică şi Ziua Olteniei, ambele decise prin legi ale României de azi –, însă nu-mi reţin mirarea de-a fi auzit şi de a fi citit în acest context, în calitate de cetăţean al României (care va să zică şi de plătitor de biruri către statul român şi nu către Împăratul; deşi chiar înţeleg că unora dintre noi le place, artistic, să facă declarative slujuri inclusiv către regi & prinţi care au fost ca şi cum ar fi fiind, eventual ca şi cum vor mai fi, trecuţi ei în calendare ale emoţiilor conjuncturale ca urmare a unui prea bogat imaginar cu amprentă istorică), urarea „La mulţi ani, Bucovina!”. Cu naivitatea pe care o invoc adesea în contra tăriei de oţel a celor pe care-i presupun cu idei fixe, încă mă mai întreb cărei Bucovine i s-ar fi dorit înveşnicire – măcar din perspectiva că aia „împărătească” şi „istorică” va fi fost hăcuită apoi de alde Ribbentrop şi Molotov (pare-se că mai convenabil de a fi numiţi azi, din motive care îmi scapă, decât A. Hitler şi I.V. Stalin) şi până la alde N.S. Hruşciov. Iată că, împuţinaţi de la an la an, românii uitatei Bucovine septentrionale au ajuns (iar) să-şi apere graiul încă din burţile mamelor; la mulţi ani, dragi români ventriloci şi dragi români care veţi creşte să vă vorbiţi în limba sângelui părintesc în Regatul Unit, ori în cele de gintă latină Italia sau Spania! Şi-apoi, la o adică, dintr-un patriotism regional asemenea, de ce nimeni nu zice „La mulţi ani, Transilvania!”, „La mulţi ani, Moldova!”, „La mulţi ani, Muntenia!” (adică Valahia dintre Olt şi Milcov) etc.? Candid, vă întreb şi eu, dragi români, de oricare parte a graniţelor vechi s-a întâmplat să vă aveţi strămoşii. Să-mi scrieţi, dacă am greşit. La mulţi ani, România! | L.D. Clement
